conducătorul Irod: Vezi nota de studiu de la Mt 14:1.

slujeau: Sau „efectuau un serviciu public”. Cuvântul grecesc leitourgéō, care apare aici, și cuvintele înrudite leitourgía (serviciu public) și leitourgós (slujitor public) erau folosite de grecii antici cu referire la serviciul îndeplinit pentru autoritățile civile și în folosul comunității. De exemplu, în Ro 13:6, autoritățile laice sunt numite „slujitori publici” (forma de plural a lui leitourgós) ai lui Dumnezeu în sensul că ele prestează servicii utile pentru cetățeni. În Lu 1:23 (vezi nota de studiu), cuvântul leitourgía este redat prin ‘serviciu sfânt’ (sau ‘serviciu public’) cu referire la serviciul îndeplinit de Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. În acel verset, sensul cuvântului leitourgía reflectă modul în care Septuaginta folosește acest termen și alți termeni înrudiți cu referire la serviciul îndeplinit de preoți și de leviți la tabernacol (Ex 28:35; Nu 1:50; 3:31; 8:22) și la templu (2Cr 31:2; 35:3; Ioe 1:9, 13; 2:17). Un astfel de serviciu presupunea îndeplinirea unei munci în folosul comunității. Totuși, în unele contexte era inclusă și ideea de sfințenie, deoarece preoții levitici predau Legea lui Dumnezeu (2Cr 15:3; Mal 2:7) și aduceau jertfe care acopereau păcatele poporului (Le 1:3-5; De 18:1-5). În Fa 13:2, termenul grecesc leitourgéō este folosit cu un sens mai general, descriind serviciul îndeplinit de profeții și învățătorii creștini care aparțineau congregației din Antiohia din Siria. Acest termen se referă la diverse fapte de devoțiune și forme de serviciu aduse lui Dumnezeu, inclusiv la unele aspecte ale serviciului creștin, precum rugăciunea, predicarea și predarea. Serviciul îndeplinit de acești profeți și învățători includea, fără îndoială, predicarea în public. (Fa 13:3)

îi slujeau lui Iehova: Cuvântul grecesc leitourgéō (a sluji) folosit în acest verset apare de multe ori în Septuaginta în pasaje în care Scripturile ebraice conțin numele divin în textul original. De exemplu, expresia grecească din Fa 13:2 este folosită în Septuaginta în 2Cr 13:10 pentru a reda expresia ebraică „îi slujeau lui Iehova”. În 2Cr 35:3, aceeași expresie grecească este folosită ca echivalent al expresiei ebraice „a-i sluji lui Iehova”. (1Sa 2:11; 3:1; Eze 45:4; Ioe 2:17; vezi Ap. C3, partea introductivă; Fa 13:2)

Seleucia: Oraș fortificat de pe țărmul Mării Mediterane care servea drept port pentru Antiohia din Siria și care se afla la aproximativ 20 km S-V de acest oraș. Cele două orașe erau legate între ele de un drum și de râul navigabil Orontes, care traversa Antiohia și se vărsa în Marea Mediterană puțin mai la sud de Seleucia. Seleucos I (Nicator), unul dintre generalii lui Alexandru cel Mare, a fost cel care a întemeiat orașul și i-a dat numele lui. La începutul primei sale călătorii misionare, în jurul anului 47 e.n., Pavel, însoțit de Barnaba, a plecat cu corabia din Seleucia. Acest oraș se afla la nord de actualul Süveydiye, sau Samandag, din Turcia. Aluviunile aduse de Orontes au transformat vechiul port Seleucia într-o mlaștină. (Vezi Ap. B13.)

au plecat cu corabia spre Cipru: O călătorie de aproximativ 200 km. În secolul I, o corabie putea străbate într-o zi aproximativ 150 km când vânturile erau favorabile. În condiții nefavorabile, o astfel de călătorie putea dura mult mai mult. Ciprul este locul unde s-a născut Barnaba. (Vezi Ap. B13.)

Salamina: Situată pe coasta estică a insulei Cipru, Salamina a fost punctul de plecare cel mai potrivit pentru turul de predicare pe insulă, deși, în perioada romană, capitala era orașul Pafos, aflat pe coasta vestică. Situată în apropiere de Antiohia din Siria – considerată punctul de plecare în călătoriile misionare –, Salamina era centrul cultural, educațional și comercial al insulei. În Salamina existau o mare comunitate de evrei și mai multe sinagogi. Fiind născut în Cipru, Barnaba a fost, fără îndoială, un ghid foarte bun pentru acel grup de misionari. Chiar dacă nu se cunoaște cu exactitate ruta pe care au ales-o, este posibil ca ei să fi străbătut pe jos cel puțin 150 km. (Vezi Ap. B13.)

Ioan: Adică Ioan Marcu, unul dintre discipolii lui Isus, „vărul lui Barnaba” (Col 4:10) și scriitorul Evangheliei după Marcu. (Vezi nota de studiu de la Mr, Titlu.) Este numit Ioan și în Fa 13:13, dar celelalte trei versete din Faptele în care mai este menționat adaugă sintagma „numit Marcu”, numele său roman. (Fa 12:12, 25; 15:37) Ioan este echivalentul în limba română al numelui ebraic „Iehohanan”, sau „Iohanan”, care înseamnă „Iehova a arătat favoare”, „Iehova a fost binevoitor”. În alte ocurențe din Scripturile grecești creștine, acest discipol este numit „Marcu”. (Col 4:10; 2Ti 4:11; Flm 24; 1Pe 5:13)

Marcu: Provine din numele latin Marcus. Marcu era numele roman al lui „Ioan” menționat în Fa 12:12. Mama sa, Maria, locuia în Ierusalim și s-a numărat printre primii discipoli ai lui Isus. Ioan Marcu era „vărul lui Barnaba” (Col 4:10), pe care l-a însoțit în unele dintre călătoriile sale. De asemenea, el a călătorit împreună cu Pavel și cu alți misionari creștini. (Fa 12:25; 13:5, 13; 2Ti 4:11) Deși în evanghelie nu se menționează cine a scris-o, unii scriitori din secolele al II-lea și al III-lea i-au atribuit-o lui Marcu.

proconsulul: Titlul guvernatorului unei provincii administrate de Senatul roman. Unele provincii romane, de exemplu Iudeea, erau provincii imperiale și se aflau sub conducerea directă a împăratului, care numea un guvernator. Ciprul a devenit provincie senatorială în 22 î.e.n. și a fost guvernată de un proconsul. S-a descoperit o monedă din Cipru care are pe o parte efigia și titlul împăratului roman Claudiu (în latină), iar pe cealaltă parte cuvintele „Sub Cominius Proclus, proconsul al ciprioților” (în greacă). (Vezi Glosarul.)

Saul, numit și Pavel: Din acest moment, la Saul se face referire cu numele de Pavel. Apostolul era evreu și avea încă de la naștere cetățenie romană. (Fa 22:27, 28; Flp 3:5) Prin urmare, se pare că el purta încă din copilărie atât numele evreiesc Saul, cât și numele roman Pavel. Era ceva obișnuit pentru evreii din acea perioadă, îndeosebi pentru cei care trăiau în afara granițelor Israelului, să aibă două nume. (Fa 12:12; 13:1) Și unele rude ale lui Pavel au avut nume romane sau grecești. (Ro 16:7, 21) Ca „apostol al națiunilor”, Pavel a primit misiunea de a le anunța vestea bună neevreilor. (Ro 11:13) Se pare că el a decis să-și folosească numele roman; probabil a considerat că acest nume era mai potrivit. (Fa 9:15; Ga 2:7, 8) În opinia unora, el a adoptat numele roman Pavel în onoarea lui Sergius Paulus, ceea ce pare puțin probabil, deoarece Pavel a folosit acest nume chiar și după ce a plecat din Cipru. Alții susțin că Pavel a evitat să-și folosească numele ebraic pentru că, pronunțat în greacă, semăna cu un cuvânt grecesc folosit cu referire la o persoană (sau la un animal) cu mers țanțoș. (Vezi nota de studiu de la Fa 7:58.)

Pavel: În textul original al Scripturilor grecești creștine, numele Paúlos (din latinescul Paulus), însemnând „Mic”, apare de 157 de ori cu referire la apostolul Pavel și o dată cu referire la proconsulul Ciprului, Sergius Paulus. (Fa 13:7)

căile . . . lui Iehova: Cuvintele adresate de Pavel vrăjitorului evreu Bar-Isus (consemnate în versetele 10 și 11) conțin câteva expresii care își au originile în Scripturile ebraice. De exemplu, expresia grecească redată aici prin „să strâmbi căile” apare în Septuaginta în Pr 10:9. Iar cuvintele grecești din sintagma „căile drepte ale lui Iehova” apar în Septuaginta în Os 14:9, unde textul ebraic original conține numele divin („Deoarece căile lui Iehova sunt drepte”). (Vezi Ap. C3, partea introductivă; Fa 13:10.)

mâna lui Iehova: Vezi nota de studiu de la Fa 11:21 și Ap. C3, partea introductivă; Fa 13:11.

învățătura lui Iehova: Expresia „învățătura lui Iehova” este sinonimă cu sintagma „cuvântul lui Dumnezeu” din Fa 13:5. Aici se spune că, la sosirea lor în Cipru, Pavel și însoțitorii săi „au început să vestească cuvântul lui Dumnezeu în sinagogile iudeilor”. Ca urmare, proconsulul Sergius Paulus a fost „dornic să audă cuvântul lui Dumnezeu”. (Fa 13:7) Auzind cuvintele lui Pavel și văzând ce a făcut el, Sergius Paulus a fost uluit de ceea ce a aflat despre Iehova Dumnezeu și despre învățătura divină. (Vezi Ap. C3, partea introductivă; Fa 13:12.)

Antiohia din Pisidia: Oraș din provincia romană Galatia. Întrucât se afla la granița dintre Frigia și Pisidia, este posibil ca, în diferite momente din istorie, orașul să fi aparținut uneia sau alteia dintre aceste regiuni. Ruinele lui se află în apropiere de actualul Yalvaç, din Turcia. Antiohia din Pisidia este menționată aici și în Fa 14:19, 21. Oricine călătorea de la Perga, oraș situat în apropierea coastei Mării Mediterane, la Antiohia din Pisidia avea de parcurs un drum dificil. Acest oraș se afla la o altitudine de aproximativ 1 100 m deasupra nivelului mării (vezi Ap. B13), iar potecile de munte erau periculoase și mișunau de tâlhari. „Antiohia din Pisidia” nu trebuie confundată cu Antiohia din Siria. (Fa 6:5; 11:19; 13:1; 14:26; 15:22; 18:22) În Faptele, majoritatea ocurențelor numelui Antiohia se referă la Antiohia din Siria, nu la Antiohia din Pisidia.

citirea publică a Legii și a Profeților: În secolul I e.n., această citire publică se făcea „în fiecare sabat”. (Fa 15:21) Un aspect al închinării de la sinagogă îl constituia recitarea Șemei, profesiunea de credință a evreilor. (De 6:4-9; 11:13-21) Numele Șema provine de la primul cuvânt din primul verset recitat: „Ascultă [Șema], Israel: Iehova, Dumnezeul nostru, este un singur Iehova”. (De 6:4) Cea mai importantă parte a serviciului religios era citirea Torei, sau a Pentateuhului. În multe sinagogi, citirea Legii era planificată pentru a fi parcursă într-un an; în alte sinagogi, citirea se făcea pe parcursul a trei ani. Se citeau și se explicau și unele fragmente din Profeți. La sfârșitul citirii publice se ținea un discurs. De exemplu, în Antiohia din Pisidia, Pavel a fost invitat să le adreseze cuvinte de încurajare celor prezenți la finalul citirii publice de la sinagogă. (Vezi nota de studiu de la Lu 4:16.)

în aproximativ 450 de ani: Pavel și-a început discursul despre istoria Israelului făcând referire la un eveniment semnificativ, acela când Dumnezeu „i-a ales pe strămoșii” lor. (Fa 13:17) Se pare că Pavel a avut în vedere nașterea lui Isaac, descendența promisă. (Ge 17:19; 21:1-3; 22:17, 18) Nașterea lui Isaac a soluționat definitiv chestiunea referitoare la cine avea să fie recunoscut de Dumnezeu drept descendența promisă, chestiune care până atunci fusese incertă din cauza sterilității lui Sarai (Sarei). (Ge 11:30) În continuare, Pavel relatează cum a acționat Dumnezeu în folosul națiunii sale alese până le-a dat judecători, adică până la profetul Samuel. Prin urmare, perioada de „aproximativ 450 de ani” a început, din câte se pare, în 1918 î.e.n., odată cu nașterea lui Isaac, și s-a încheiat în 1467 î.e.n. În această perioadă sunt cuprinși și 46 de ani după 1513 î.e.n., când a avut loc Exodul israeliților din Egipt. Acest calcul este corect, deoarece israeliții au pribegit 40 de ani în pustiu, iar 6 ani au cucerit țara Canaanului. (Nu 9:1; 13:1, 2, 6; De 2:7; Ios 14:6, 7, 10)

descendenții: Lit. „sămânța”. (Vezi Ap. A2.)

stâlp: Sau „copac”. Lit. „lemn”. (Vezi nota de studiu de la Fa 5:30.)

mormânt: Sau „mormânt de amintire”. (Vezi Glosarul, „Mormânt de amintire”.)

i-a slujit lui Dumnezeu: Sau „a slujit potrivit voinței lui Dumnezeu”. (Vezi nota de studiu de la Fa 20:27.)

care se închinau lui Dumnezeu: Termenul grecesc sébomai, redat aici prin „care se închinau lui Dumnezeu”, înseamnă „a se închina”, „a adora”, „a venera”. El poate fi redat și prin „temător de Dumnezeu”, „cu devoțiune față de Dumnezeu”. (Vezi nota de studiu de la Fa 13:50.) Peshitta (în siriacă) îl redă prin „care se temeau de Dumnezeu”. O traducere a Scripturilor grecești creștine în ebraică (având simbolul J¹⁸ în Ap. C4) conține aici numele divin, iar întreaga sintagmă poate fi redată prin „care se temeau de Iehova”.

bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu: Având în vedere că în trecut li se împotrivise lui Isus și continuatorilor săi (Fa 9:3-5), Pavel avea motive întemeiate să evidențieze bunătatea nemeritată a lui Iehova. (Vezi Glosarul, „Bunătate nemeritată”.) El a înțeles că numai prin bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu putea să-și îndeplinească serviciul sacru. (1Co 15:10; 1Ti 1:13, 14) Când s-a întâlnit cu bătrânii din Efes, Pavel a adus în discuție de două ori această calitate. (Fa 20:24, 32) În cele 14 scrisori ale sale, apostolul menționează „bunătatea nemeritată” de aproximativ 90 de ori, mult mai mult decât oricare alt scriitor al Bibliei. De exemplu, el face referire la bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu sau a lui Isus la începutul scrisorilor sale, cu excepția scrisorii către evrei, și în cuvintele de încheiere ale fiecărei scrisori.

cuvântul lui Iehova: Vezi nota de studiu de la Fa 8:25 și Ap. C3, partea introductivă; Fa 13:44.

Iehova ne-a dat poruncă prin aceste cuvinte: Citatul inclus în acest verset reprezintă un fragment din Is 49:6, unde, în originalul ebraic, contextul arată clar că Iehova este cel care vorbește. (Is 49:5; compară cu Is 42:6) Această profeție avea să fie împlinită prin lucrarea efectuată de Slujitorul lui Iehova, Isus Cristos, și de continuatorii săi. (Is 42:1; vezi nota de studiu de la Lu 2:32 și Ap. C3, partea introductivă; Fa 13:47)

până la marginile pământului: Sau „până în cea mai îndepărtată parte a pământului”. Aici este citată profeția din Is 49:6, unde Septuaginta folosește aceeași expresie. Isaia a prezis că slujitorul lui Iehova urma să fie o „lumină a națiunilor” și că acea salvare de la Dumnezeu avea „să ajungă până la marginile pământului”. În Antiohia din Pisidia, Pavel și Barnaba au explicat că aceste cuvinte profetice reprezentau o poruncă dată de Iehova, potrivit căreia continuatorii lui Cristos aveau să fie o lumină pentru națiuni. Expresia grecească redată aici prin „până la marginile pământului” apare și în Fa 1:8 (vezi nota de studiu), arătând amploarea lucrării de depunere de mărturie despre Isus efectuată de continuatorii săi.

cuvântul lui Iehova: Vezi nota de studiu de la Fa 8:25 și Ap. C3, partea introductivă; Fa 13:48.

cu o dispoziție corectă pentru: Această expresie se referă la unii neevrei din Antiohia din Pisidia care au devenit credincioși după ce i-au auzit predicând pe Pavel și pe Barnaba. Termenul grecesc redat aici prin „cu o dispoziție corectă pentru” (o formă a verbului tássō) are o mare varietate de sensuri, printre care „a stabili”, „a fixa”, „a aranja”, „a numi”. Contextul ne ajută să stabilim sensul. În Fa 13:46 se realizează un contrast între unii evrei din Antiohia din Pisidia și neevreii despre care se vorbește în versetul 48. În sabatul precedent, Pavel le depusese o mărturie temeinică ambelor grupuri în cadrul unui discurs public captivant. (Fa 13:16-41) Potrivit cuvintelor lui Pavel și ale lui Barnaba, evreii respinseseră cu încăpățânare „cuvântul lui Dumnezeu” și arătaseră prin atitudinea și acțiunile lor că ‘nu se considerau demni de viața veșnică’. (Fa 13:46) Însă neevreii din acel oraș au manifestat o atitudine diferită. Relatarea spune că ei s-au bucurat și au glorificat cuvântul lui Iehova. Prin urmare, în acest context, verbul grecesc tássō transmite ideea că acești neevrei din Antiohia „s-au plasat în situația de a” obține viață deoarece au manifestat o atitudine, o înclinație sau o dispoziție în baza căreia puteau primi viață veșnică. Astfel, termenul grecesc este redat în mod potrivit prin „cu o dispoziție corectă pentru”. Multe traduceri ale Bibliei însă redau Fa 13:48 folosind expresii precum „fuseseră destinați pentru”, „fuseseră hotărâți pentru”, „fuseseră aleși să aibă”, ceea ce ar putea lăsa impresia că acești oameni fuseseră predestinați de Dumnezeu să obțină viață. Totuși, nici contextul imediat, nici vreun alt pasaj din Biblie nu susține ideea că acești neevrei din Antiohia fuseseră predestinați să obțină viață, așa cum nici evreii din acel oraș nu fuseseră predestinați să nu obțină viață veșnică. Pavel a încercat să-i convingă pe evrei să accepte vestea bună, dar ei au ales în mod conștient să respingă mesajul. Ei nu fuseseră predestinați să facă această alegere. Isus a explicat că unii aveau să arate prin acțiunile lor că nu erau ‘potriviți pentru Regatul lui Dumnezeu’. (Lu 9:62) Spre deosebire de ei, acești neevrei din Antiohia s-au numărat printre cei despre care Isus a spus că, prin atitudinea lor, aveau să arate că erau ‘merituoși’ în ce privește vestea bună. (Mt 10:11, 13)

cuvântul lui Iehova: Vezi nota de studiu de la Fa 8:25 și Ap. C3, partea introductivă; Fa 13:49.

care aveau teamă de Dumnezeu: Sau „care se închinau lui Dumnezeu”. Termenul grecesc sébomai poate fi redat și prin „a adora”, „a venera”. Peshitta (în siriacă) redă această expresie prin „care se temeau de Dumnezeu”. Unele traduceri ale Scripturilor grecești creștine în ebraică (având simbolurile J^{7, 8, 10, 18} în Ap. C4) conțin aici numele divin, iar expresia din acest verset poate fi redată prin „care se temeau de Iehova”.

Ei și-au scuturat praful de pe picioare împotriva lor: Pavel și Barnaba au aplicat aici îndrumarea lui Isus consemnată în Mt 10:14; Mr 6:11; Lu 9:5. Evreii pioși care călătoreau în regiuni locuite de neevrei aveau obiceiul ca, înainte de a intra pe teritoriul evreiesc, să-și scuture sandalele de praf, deoarece considerau acel praf necurat. Însă, evident, Isus a avut altceva în vedere când le-a dat aceste instrucțiuni discipolilor săi. Prin acest gest, discipolii arătau că își declinau orice responsabilitate cu privire la consecințele pe care cei nereceptivi aveau să le suporte din partea lui Dumnezeu. În Corint, Pavel a făcut un gest asemănător scuturându-și veșmintele și și-a explicat gestul spunând: „Sângele vostru să fie asupra capetelor voastre! Eu sunt curat”. (Vezi nota de studiu de la Fa 18:6.)