Exilaţi în Botany Bay

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN AUSTRALIA

„AM GĂSIT cartea pe potecă“, a argumentat tânărul Job. Acest băiat pistruiat, în vârstă de 19 ani, a fost arestat în timp ce traversa o stradă din Londra, fiind acuzat de furtul unei cărţi. Cât valora ea? Optzeci de cenţi! Rămânând neînduplecat la cuvintele de apărare ale tânărului, judecătorul l-⁠a condamnat la şapte ani de detenţie într-⁠o colonie penitenciară.

De cealaltă parte a globului, într-⁠o regiune cunoscută în prezent sub numele de Quebec (Canada), un domn pe nume François-⁠Maurice Lepailleur a fost prins şi condamnat la moarte pentru că luase parte la o revoltă armată împotriva guvernului britanic, revoltă care a fost reprimată. Totuşi, curtea a decis în favoarea unei pedepse alternative.

Aceşti doi tineri aveau în comun ceva mai mult decât simplul fapt de a fi intrat în conflict cu legea britanică. Amândoi au pornit într-⁠o călătorie cu corabia spre un loc numit Australia şi spre un penitenciar nou, cunoscut sub numele de Botany Bay.

Ce viaţă duceau condamnaţii exilaţi în Australia? Câţi au fost trimişi acolo? Şi de ce au fost duşi aceşti doi tineri atât de departe de casă?

De ce Australia?

În 1718, guvernul britanic a decis reducerea numărului alarmant de mare al deţinuţilor din închisori deportându-⁠i pe infractori. În jurul anului 1770, guvernul deporta deţinuţi cu miile, majoritatea fiind trimişi în penitenciarele britanice din Maryland şi Virginia. În jurul anului 1783, în urma războiului de independenţă din America de Nord, britanicii pierduseră aceste colonii, nemaiputându-⁠şi astfel trimite aici infractorii. Până atunci însă, ei trimiseseră deja pe continentul american mai bine de 50 000 de condamnaţi.

Destinaţia alternativă era un ţinut arid aflat de cealaltă parte a globului. Cu 13 ani mai înainte, navigatorul James Cook întocmise harta coastei estice a acestui ţinut, pe care, de altfel, îl şi revendicase pentru Marea Britanie. Joseph Banks, alt explorator care pornise în această călătorie, a sugerat că ţinutul era destinaţia ideală pentru supuşii nedoriţi ai Imperiului Britanic. Prin urmare, în mai 1787, o primă flotă alcătuită din 11 ambarcaţiuni şi-⁠a început călătoria de 26 000 de kilometri spre Botany Bay. În următorii 80 de ani, până în 1868, au fost trimişi în Australia, în total, 158 829 de condamnaţi.

O lungă călătorie pe ocean

În 1833, tânărul Job şi ceilalţi 300 de tovarăşi de drum ai săi au ajuns în Golful Sydney, din Port  Jackson. Deşi penitenciarul era cunoscut sub numele de Botany Bay, borna kilometrică ce poartă acest nume se află, de fapt, la câţiva kilometri sud de locul unde s-⁠a format, în cele din urmă, colonia.

Pentru unii, călătoria în sine era o pedeapsă aspră. Un fragment din jurnalul lui François Lepailleur ne ajută să ne formăm o idee despre cum era viaţa la bordul vasului: „În 1840, treceam prin apropierea Capului Bunei Speranţe [Africa de Sud] şi ne aflam în cala vasului Buffalo; era îngrozitor, pentru că eram mereu ţinuţi în întuneric, trebuia să respectăm o mulţime de reguli stricte, păduchii şi puricii ne pişcau întruna, căldura era teribilă şi, ca agonia noastră să fie şi mai mare, foametea ne chinuia“.

În mod paradoxal, la acea vreme rapoartele referitoare la sănătatea şi siguranţa celor ce călătoreau pe vasele de condamnaţi erau dintre cele mai bune. Datorită stimulentelor oferite de guvernul britanic, în perioada cuprinsă între anii 1788 şi 1868 mortalitatea a fost sub 1,8 la sută. În contrast cu aceasta, în perioada cuprinsă între anii 1712 şi 1777, între 3 şi 36 la sută dintre nefericiţii pasageri de pe vasele de sclavi mureau pe drum. De fapt, pe vasele cu oameni liberi, care emigrau din Europa în America, mortalitatea era mai mare decât pe vasele cu condamnaţi!

Un amestec

Unul dintre cele mai importante motive ale acestei rate ridicate de supravieţuire era vârsta condamnaţilor, care erau tineri. François avea în jur de 35 de ani, o vârstă relativ înaintată pentru un condamnat. Majoritatea aveau între 16 şi 25 de ani, iar unii aveau numai 11 ani. Numărul bărbaţilor depăşea numărul femeilor, proporţia fiind de 6 la 1.

Majoritatea celor deportaţi erau din Marea Britanie. Mai mult de jumătate erau englezi, o treime erau irlandezi, iar câteva mii de infractori au fost aduşi din Scoţia. Asemenea lui François, unii veneau din părţi îndepărtate ale Imperiului Britanic, cum ar fi locurile cunoscute în prezent sub numele de Canada, India, Malaysia, Sri Lanka şi chiar de pe micuţa insulă Malta.

Aceşti oameni constrânşi să emigreze au dus cu ei o mulţime impresionantă de talente şi meserii. Printre aceştia erau măcelari, cazangii, turnători de alamă, dulgheri, bucătari, pălărieri, croitori şi ţesători. Potrivit statisticilor oficiale, au fost identificate o mie de ocupaţii, aceasta dezvăluind complexitatea forţei de muncă britanice.

Condamnaţii păreau a fi de multe ori mai educaţi decât cei din clasa muncitoare ce rămăseseră acasă. Trei sferturi dintre cei ce au ajuns în New South Wales ştiau să scrie şi să citească. În comparaţie cu aceştia, doar puţin peste jumătate din populaţia britanică de acasă ştia să se semneze în registrul de căsătorii.

Răpirea, asasinarea şi sediţiunea puteau fi pedepsite cu un „bilet“ spre Botany Bay, însă „calificarea“ pentru deportare nu se limita la aceste delicte. Chiar faptul de a deschide, duminica, un local de distracţii sau de a fura o batistă sau, pur şi simplu, de a organiza o dezbatere pe baza Scripturilor putea avea drept rezultat deportarea în emisfera sudică.

Viaţa în noua ţară

Bătăile crâncene, necontenita cruzime şi condiţiile de trai inumane sunt cele mai cunoscute aspecte ce ţin de viaţa primilor condamnaţi deportaţi în Australia. Pentru unii, aceasta era o realitate, însă mulţi au ajuns să o ducă mai bine aici decât în ţara din care plecaseră.

A fost instituit un sistem prin care condamnaţii puteau fi repartizaţi să presteze o muncă în folosul funcţionarilor, al colonizatorilor sau chiar al lor înşişi. Aşadar, în loc să muncească în lanţuri la construirea de drumuri, până la executarea sentinţei, alături de un grup de condamnaţi ei aveau posibilitatea de a-⁠şi practica meseria sau de a învăţa alta. De exemplu, Job a început să muncească pentru un proprietar de pământuri foarte bogat, dar amabil; el a învăţat să aibă grijă de vite pe una dintre proprietăţile stăpânului, situate la periferia oraşului Sydney.

Condamnaţii trebuiau să muncească cinci zile şi jumătate, sau 56 de ore, pe săptămână. Este demn de remarcat că aceasta însemna mai puţin decât ceea ce trebuia să suporte, în acea perioadă, majoritatea muncitorilor din fabricile din Marea Britanie, care lucrau de la răsăritul până la apusul soarelui. Condamnaţii puteau cere să fie plătiţi pentru orice muncă pe care o efectuau peste program, iar, în multe cazuri, după orele de lucru făceau şi alte munci, cum ar fi vânzarea ca nutreţ a ierbii cosite.

 Deşi se folosea destul de des biciul, în urma unui studiu s-⁠a descoperit că 66 la sută dintre condamnaţii din New South Wales nu fuseseră deloc bătuţi sau fuseseră bătuţi doar o singură dată pe toată perioada ispăşirii sentinţei. Aşadar, condamnaţii de aici nu erau biciuiţi mai mult decât bărbaţii din Armata şi Marina Britanică.

Aceste lucruri împreună cu perspectiva de a avea propriul lor pământ după executarea sentinţei au făcut ca unii să dorească să fie deportaţi. În 1835, W. Cope, guvernatorul infamei închisori Newgate din Londra, a spus următoarele referitor la întemniţaţii ameninţaţi cu deportarea: „Nouăsprezece din douăzeci sunt dornici să plece“. Iar supraveghetorul altei închisori a spus despre deţinuţii de acolo: „Nouăzeci şi nouă dintr-⁠o sută doresc foarte mult să plece“.

Latura întunecată

Cei care continuau să încalce legea aveau parte de o viaţă cu adevărat nenorocită. Într-⁠o dare de seamă se spunea: „Deportarea nu este o simplă pedeapsă, ci un şir de pedepse întruchipând suferinţa umană sub toate formele ei“. Una dintre aceste pedepse era roata de ocnă. François a descris-⁠o în felul următor: „Este o moară care macină grâu şi care este acţionată de condamnaţi. Optsprezece bărbaţi urcă încontinuu treptele unei roţi, iar greutatea lor face ca roata să se învârtă, iar moara să meargă. În general, aceşti bărbaţi au doar o pereche de lanţuri la picioare, dar, de multe ori, li se pun câte trei sau patru perechi, fiind obligaţi să-⁠şi desfăşoare munca în acelaşi ritm cu toţi ceilalţi; altfel sunt biciuiţi fără milă“.

Condamnatele indisciplinate erau forţate să poarte un guler de fier cu două prelungiri ce ieşeau cu cel puţin 30 de centimetri în afara lui. Această monstruozitate, care atârna greu, era considerată singurul mijloc de a le ţine pe femei la respect.

În stabilimentele penitenciare, cum ar fi Port Arthur, situat la est de Hobart, din Tasmania, se dădeau pedepse aspre infractorilor recidivişti. Se poate deduce severitatea condiţiilor acestor locuri din cele consemnate într-⁠un raport oficial care spunea: „Unii condamnaţi . . . preferau mai degrabă să moară decât să mai trăiască în penitenciar şi comiteau infracţiuni ca să fie executaţi“.

Pentru unii deţinuţi exilaţi, separarea de familie era cel mai greu de îndurat. François a scris: „Draga mea familie mult iubită, mă va mai ţine exilul mult timp de acum înainte departe de voi, de tot ceea ce iubesc? Ah, durerea separării e sfâşietoare! Să fiu departe de o soţie iubitoare şi de copilaşii care nu ştiu ce înseamnă să fie mângâiaţi de un tată iubitor! Draga mea familie, adesea îmi înalţ spiritul şi inima spre Cer ca Dumnezeu să-⁠mi rupă lanţurile care mă ţin în acest loc şi să pună capăt exilului meu, îngăduindu-⁠mi astfel să mă întorc în sânul dragii mele familii, la toţi cei după care inima-⁠mi tânjeşte“.

Contribuţia condamnaţilor

În 1837, guvernatorul Bourke a afirmat: „În New South Wales, datorită muncii condamnaţilor, colonizatorii harnici şi pricepuţi au transformat, în decurs de cincizeci de ani, sălbăticia într-⁠o colonie superbă şi înfloritoare“. În această perioadă, condamnaţii şi foştii condamnaţi alcătuiau peste două treimi din forţa de muncă a bărbaţilor. Ei au ajutat populaţia de emigranţi să realizeze această sarcină extraordinară. Siliţi de împrejurări sau din proprie iniţiativă, nouăzeci la sută dintre toţi condamnaţii au făcut din Australia casa lor.

Şi tânărul Job a ajuns unul dintre aceşti locuitori, deoarece, când şi-⁠a recăpătat libertatea, s-⁠a căsătorit, s-⁠a aşezat la casa lui şi, în cele din urmă, a devenit strămoşul a sute de locuitori ai Australiei şi ai Noii Zeelande. François însă a fost unul dintre puţinii care, la eliberare, au reuşit să se întoarcă în ţara natală, la familia lor.

Începând din acele vremuri, ritmul schimbării a continuat să se intensifice şi, în numai trei generaţii care s-⁠au perindat de atunci, acea „colonie superbă şi înfloritoare“ s-⁠a transformat într-⁠o naţiune multiculturală. Cu fiecare an ce trece, mii de persoane din Asia, Canada şi Europa, inclusiv din Marea Britanie vizitează Australia sau cer să rămână aici. La sosire, ei sunt impresionaţi de clădirile de beton înălţate pe pământul pe care l-⁠au curăţat condamnaţii şi de autostrăzile construite pe drumurile pe care le-⁠au săpat aceştia. Totuşi, chiar şi pe străzile moderne şi pline de forfotă ale Australiei, vechile clădiri de piatră continuă să fie mărturia muncii acelor pionieri fără voie care s-⁠au văzut exilaţi în Botany Bay.

[Harta/Ilustraţiile de la pagina 20]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

BOTANY BAY

[Legenda ilustraţiilor]

JAMES COOK

JOSEPH BANKS

[Provenienţa ilustraţiilor]

Cook: Pictură de John Weber/Dictionary of American Portraits/Dover; Banks: Dickinson, W. Portrait of Sir Joseph Banks when Mr. Banks. Rex Nan Kivell Collection; NK10667. Cu permisiunea National Library of Australia; scenă din golf: Fittler, James. Sydney, New South Wales, cu intrarea în Port Jackson. Cu permisiunea National Library of Australia

 [Legenda fotografiei de la pagina 23]

(Sus) Cartierul central comercial din Sydney s-⁠a dezvoltat pe locul pe care s-⁠a aflat cândva penitenciarul din Botany Bay

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Old Sydney Hospital, în prezent Muzeul Monetăriei Statului, a fost construit cu ajutorul forţei de muncă a condamnaţilor

[Provenienţa fotografiei]

Image Library, State Library of New South Wales

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Hyde Park Barracks, o închisoare proiectată şi construită de condamnaţi

[Provenienţa fotografiei]

Hyde Park Barracks Museum (1817). Historic Houses Trust of New South Wales, Sydney, Australia

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

The Great North Road. Condamnaţii au săpat manual, prin dealurile de gresie, această autostradă de 264 de kilometri. Ea făcea legătura între Sydney şi Hunter Valley, din apropiere de Newcastle. A fost una dintre cele mai importante realizări în ingineria civilă ale coloniei

[Provenienţa fotografiei]

Managed by the National Parks and Wildlife Service, N.S.W.