ÎN 26 MARTIE 1937, după un drum lung și anevoios, doi călători obosiți se întorceau cu camionul lor prăfuit în Sydney, Australia. Își începuseră călătoria cu un an înainte și parcurseseră peste 19 300 de kilometri prin cele mai izolate și accidentate regiuni ale continentului australian. Cei doi călători nu erau nici exploratori, nici aventurieri. Ei se numeau Arthur Willis și Bill Newlands și erau doi pionieri zeloși, hotărâți să ducă vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu în vastele regiuni izolate ale Australiei.

Până la sfârșitul anilor ’20, cei câțiva Studenți în Biblie * din Australia predicaseră îndeosebi în orașele de coastă și în împrejurimi. În interiorul continentului se află o zonă aridă slab populată, cam cât jumătate din suprafața Europei. Frații știau că, fiind continuatori ai lui Isus, trebuiau să depună mărturie despre el „până în cea mai îndepărtată parte a pământului”, deci și în zonele izolate ale Australiei. (Fap. 1:8) Dar cum puteau ei să îndeplinească această sarcină uriașă? Convinși fiind că Iehova le va binecuvânta eforturile, ei erau hotărâți să facă tot ce puteau.

În 1929, frații din congregațiile din Queensland și din Western Australia au adaptat câteva mașini pentru ca pionierii care urmau să meargă în predicare în regiunile din interiorul continentului să poată locui în ele. Mașinile erau conduse de pionieri vânjoși, care puteau să le repare când se stricau și să facă față condițiilor vitrege. Ei au ajuns în zone unde nu se predicase niciodată.

Pionierii care nu-și permiteau o mașină mergeau în zonele izolate cu bicicleta. De exemplu, în 1932, Bennett Brickell, în vârstă de 23 de ani, a pornit din Rockhampton, Queensland, într-o călătorie de predicare de cinci luni în zonele izolate din nordul statului. Fratele Brickell și-a încărcat până la refuz bicicleta cu pături, haine, mâncare și multe cărți. Când cauciucurile bicicletei s-au uzat, el și-a continuat călătoria, convins fiind că Iehova îl va ajuta. Ultimii 320 de kilometri i-a parcurs mergând pe jos, pe lângă bicicletă, prin zone în care unii oameni muriseră de sete. În următorii 30 de ani,  fratele Brickell a călătorit prin Australia mii de kilometri cu bicicleta, cu motocicleta și cu mașina. El a fost primul Martor care le-a predicat aborigenilor și a contribuit la formarea de congregații, devenind o persoană foarte cunoscută și respectată de locuitorii acelor ținuturi îndepărtate.

Australia este țara cu cea mai scăzută densitate a populației, interiorul continentului fiind cel mai slab populat. Slujitorii lui Iehova au fost hotărâți să ajungă cu vestea bună și la locuitorii acestor zone izolate.

Pionierii Stuart Keltie și William Torrington s-au numărat printre acești slujitori zeloși. În 1933, ei au traversat deșertul Simpson, un deșert întins, cu dune de nisip, ca să predice în orașul Alice Springs, situat în inima continentului. Când micuța lor mașină s-a defectat și n-a mai putut fi folosită, fratele Keltie, care avea un picior de lemn, și-a continuat călătoria de predicare deplasându-se cu cămila. Eforturile pionierilor n-au rămas nerăsplătite. La William Creek, o gară izolată, l-au întâlnit pe Charles Bernhardt, patronul unui hotel. Ulterior, Charles a acceptat adevărul, și-a vândut hotelul și a făcut singur pionierat 15 ani în unele dintre cele mai aride și mai izolate regiuni ale Australiei.

Cu siguranță, în acele vremuri, pionierii aveau nevoie de mult curaj și tenacitate ca să înfrunte numeroasele probleme care apăreau. Arthur Willis și Bill Newlands, menționați la începutul articolului, s-au chinuit două săptămâni să parcurgă 32 de kilometri prin zone izolate deoarece, din cauza ploilor abundente, deșertul se transformase într-o mare de noroi. Uneori, în arșița zilei, ei își împingeau cu greu mașina peste dune uriașe, traversau văi stâncoase și albiile nisipoase ale unor râuri. Când mașina se defecta, lucru care se întâmpla des, mergeau pe jos sau cu bicicleta preț de câteva zile până la cel mai apropiat oraș, unde așteptau săptămâni întregi să le sosească piesele de schimb de care aveau nevoie. În pofida acestor inconveniente, pionierii și-au păstrat optimismul. Parafrazând o afirmație apărută în revista Epoca de aur, Arthur Willis a spus mai târziu: „Niciun drum nu este prea anevoios sau prea lung pentru martorii Săi”.

Charles Harris, care a fost mult timp pionier, a spus că izolarea și condițiile vitrege din zonele îndepărtate în care a predicat l-au apropiat și mai mult de Iehova. El a mai spus: „Este mult mai ușor să mergi pe drumul vieții cu puține bagaje. Dacă Isus a fost dispus să doarmă uneori sub cerul liber, și noi ar trebui să fim dispuși să facem la fel când repartiția ne-o cere”. Acesta a fost spiritul care i-a animat pe mulți pionieri. Datorită eforturilor lor neobosite, vestea bună a ajuns în toate colțurile continentului australian. Astfel, multe persoane au luat poziție de partea Regatului lui Dumnezeu.