V-ați întrebat?
De ce a condamnat Isus faptul de a jura?
DIN LEGEA mozaică reiese că existau situații când era potrivit ca cineva să jure. Însă, în zilele lui Isus, evreii își făcuseră obiceiul să jure aproape la fiecare afirmație pe care o rosteau, cu scopul de a da credibilitate cuvintelor lor. Isus a condamnat de două ori această practică, ce trăda superficialitate. El și-a învățat continuatorii: „În vorbirea voastră, Da-ul vostru să însemne Da și Nu-ul vostru, Nu”. (Mat. 5:33-37; 23:16-22)
Așa cum se arată în Theological Dictionary of the New Testament, ne putem da seama cât de puternică era „înclinația evreilor de a-și întări orice afirmație prin jurământ” din unele pasaje din Talmud, în care găsim o listă detaliată cu jurămintele ce puteau fi încălcate și jurămintele ce nu puteau fi încălcate.
Isus nu a fost singurul care a condamnat această practică greșită. Iată ce a scris istoricul evreu Josephus Flavius despre o sectă iudaică: „Esenienii se abțin de la jurăminte, pe care le cred mai rele decât sperjurul. Cel ce nu este crezut pe cuvânt și fără invocarea lui dumnezeu, acela este condamnat din capul locului”. (Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, p. 160) O idee asemănătoare găsim și în scrierea apocrifă Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul) (23:11): „Omul care se jură mult se umple de nedreptate”. Isus a condamnat deci practica de a jura pentru chestiuni neimportante. Dacă spunem întotdeauna adevărul, nu este nevoie să jurăm pentru a da credibilitate cuvintelor noastre.