LA 7 septembrie 1950 am devenit membru al familiei Betel din Brooklyn. Pe atunci, familia Betel era alcătuită din 355 de fraţi şi surori de multe naţionalităţi, cu vârste cuprinse între 19 şi 80 de ani. Mulţi dintre ei erau creştini unşi.

Am învăţat să-i slujesc ‘fericitului nostru Dumnezeu’ de la mama (1 Tim. 1:11). Ea a început să-i slujească lui Iehova când eram mic. La 1 iulie 1939, când aveam zece ani, m-am botezat la o adunare de zonă (în prezent, congres de circumscripţie), care a avut loc la Columbus (Nebraska, SUA). Ne-am întrunit în jur de 100 de fraţi şi surori într-o sală închiriată pentru a asculta o înregistrare a cuvântării „Fascism sau libertate”, ţinute de Joseph Rutherford. Pe la jumătatea cuvântării, în jurul sălii s-a strâns o gloată. Au intrat cu forţa, ne-au întrerupt întrunirea şi ne-au alungat din oraş. Am mers cu toţii la ferma unui frate care locuia aproape de oraş, unde am ascultat restul programului. Vă daţi seama că n-am avut cum să uit ziua în care m-am botezat!

Mama a făcut tot posibilul să mă crească în adevăr. Deşi era un om bun şi un părinte bun, tata nu era prea interesat de religie sau de progresul meu spiritual. În schimb, mama, dar şi alţi fraţi din Congregaţia Omaha mi-au oferit încurajarea de care aveam nevoie.

Când mai aveam puţin până la absolvirea liceului, a trebuit să decid ce voi face cu viaţa mea. În fiecare vară, împreună cu alţi tineri de vârsta mea, slujeam ca pionier în timpul vacanţei (în prezent, pionier auxiliar).

Doi fraţi celibatari care tocmai absolviseră a şaptea clasă a Şcolii Galaad, John Chimiklis şi Ted Jaracz, au fost repartizaţi în lucrarea itinerantă în zona noastră. Am fost surprins când am aflat că n-aveau decât puţin peste 20 de ani. Eu aveam 18 ani şi urma să termin liceul. Îmi amintesc şi acum când fratele Chimiklis m-a întrebat ce voiam să fac cu viaţa mea. Când i-am zis, el m-a îndemnat: „Da, începe  numaidecât serviciul cu timp integral! Nu ştii niciodată ce binecuvântări îţi va aduce”. Sfatul său, dar şi exemplul acestor fraţi au avut o influenţă puternică asupra mea. Astfel, în 1948, după absolvirea liceului, am început pionieratul.

În iulie 1950, am mers împreună cu părinţii la congresul internaţional ţinut pe Yankee Stadium din New York. Cu ocazia congresului, am asistat la întrunirea pentru cei interesaţi de serviciul la Betel. Am trimis o scrisoare în care am spus că mi-ar plăcea să slujesc acolo.

Deşi n-avea nimic împotrivă să fac pionierat şi să locuiesc în continuare acasă, tata a considerat că ar trebui să contribui cu o sumă de bani pentru camera în care stăteam şi pentru mâncare. Pe la începutul lunii august, când mă duceam să-mi caut ceva de lucru, m-am oprit la cutia poştală. Am găsit o scrisoare de la Brooklyn, semnată de fratele Nathan Knorr. El spunea: „Am primit cererea ta pentru a sluji la Betel. Înţeleg că eşti de acord să rămâi la Betel până te va lua Domnul. De aceea, te-aş ruga să te prezinţi la Betel, pe strada Columbia Heights, numărul 124, din Brooklyn, New York, în 7 septembrie 1950”.

Când tata s-a întors de la serviciu, i-am spus că îmi găsisem de lucru. El mi-a zis: „Bravo! Şi unde o să lucrezi?”. I-am răspuns: „La Betelul din Brooklyn, pentru 10 dolari pe lună”. A fost puţin şocat, dar mi-a spus că dacă asta îmi doream, atunci ar trebui să fac tot ce pot pentru a avea succes. Nu după mult timp, la congresul de pe Yankee Stadium din 1953, tata s-a botezat!

Din fericire, Alfred Nussrallah, partenerul meu de pionierat, a fost şi el invitat la Betel odată cu mine, astfel că am călătorit împreună. După un timp, el s-a căsătorit. Apoi, el şi soţia sa, Joan, au urmat cursurile Şcolii Galaad, au slujit ca misionari în Liban, iar mai târziu în lucrarea itinerantă în Statele Unite.

Prima mea repartiţie la Betel a fost la legătorie, unde am cusut cărţi. Prima publicaţie la care am lucrat a fost cartea Ce a făcut religia pentru omenire?. După aproximativ opt luni, am fost repartizat la Departamentul pentru serviciu ca să lucrez sub îndrumarea fratelui Thomas Sullivan. A fost o plăcere să lucrez cu el şi să mă bucur de înţelepciunea şi de perspicacitatea spirituală pe care le dobândise de-a lungul anilor în organizaţie.

După aproape trei ani la Departamentul pentru serviciu, Max Larson, supraveghetorul tipografiei, mi-a spus că fratele Knorr voia să stea de vorbă cu mine. M-am întrebat dacă făcusem vreo greşeală. Am răsuflat uşurat când fratele Knorr mi-a spus că dorea să ştie dacă intenţionam să plec de la Betel în viitorul apropiat. Avea nevoie de cineva care să lucreze o vreme în cadrul biroului său şi a vrut să ştie dacă mă puteam achita de această însărcinare. I-am spus că nu intenţionam să plec de la Betel. Astfel, am avut privilegiul să lucrez alături de el în următorii 20 de ani.

De multe ori am spus că n-aş fi putut plăti niciodată instruirea pe care am primit-o lucrând împreună cu fraţii Sullivan şi Knorr, dar şi cu alţi fraţi de la Betel, cum ar fi Milton Henschel, Klaus Jensen, Max Larson, Hugo Riemer şi Grant Suiter. *

Fraţii alături de care am slujit erau foarte bine organizaţi pentru activitatea pe care o desfăşurau  în folosul organizaţiei. Fratele Knorr lucra neobosit şi dorea ca lucrarea Regatului să se extindă cât mai mult posibil. Cei care slujeau în cadrul biroului său îl considerau o persoană cu care era uşor să vorbeşti. Chiar şi când aveam altă părere, ne puteam exprima liber, iar el avea în continuare încredere în noi.

Cu o anumită ocazie, fratele Knorr mi-a vorbit despre necesitatea de a face unele lucruri care ar putea fi considerate mărunte. El mi-a povestit o întâmplare de pe vremea când era supraveghetorul tipografiei. Fratele Rutherford obişnuia să-l sune şi să-i spună: „Frate Knorr, când vii la masă, adu-mi câteva radiere. Am nevoie de ele la birou”. Fratele Knorr mi-a spus că primul lucru pe care îl făcea era să meargă la depozit, să ia radierele şi să le pună în buzunar. Apoi, la prânz le ducea la biroul fratelui Rutherford. Era un lucru mărunt, dar îi era util fratelui Rutherford. Apoi, fratele Knorr mi-a zis: „Îmi place să am la birou creioane ascuţite. Te rog să mi le pregăteşti în fiecare dimineaţă”. Mulţi ani, m-am asigurat că fratele Knorr avea creioanele ascuţite.

Deseori, fratele Knorr vorbea despre importanţa faptului de a asculta cu atenţie când ni se cere să facem un anumit lucru. Odată, el mi-a dat instrucţiuni detaliate în legătură cu o problemă pe care trebuia s-o rezolv, însă eu nu l-am ascultat cu atenţie. Drept urmare, l-am pus într-o situaţie foarte stânjenitoare. Mi-a părut foarte rău şi i-am scris o scurtă scrisoare în care i-am spus că regretam sincer ce făcusem şi că poate era mai bine să fiu transferat în altă parte. Mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, fratele Knorr a venit la biroul meu şi mi-a zis: „Robert, am primit scrisoarea ta. E adevărat, ai greşit. Am vorbit deja despre asta şi sunt sigur că vei fi mai atent pe viitor. Acum, hai să ne întoarcem amândoi la treabă”. Am apreciat mult bunătatea lui.

După opt ani la Betel, nu-mi doream altceva decât să continui să slujesc aici. După un timp însă, intenţiile mele s-au schimbat. În perioada congresului internaţional ţinut în 1958 pe Yankee Stadium şi Polo Grounds m-am întâlnit cu Lorraine Brookes, pe care o cunoscusem în 1955, când slujea ca pionieră în Montreal (Canada). Mi-a plăcut atitudinea ei faţă de serviciul cu timp integral şi dispoziţia ei de a sluji oriunde o trimitea organizaţia lui Iehova. Obiectivul lui Lorraine era să meargă la Şcoala Galaad. În 1956, când avea 22 de ani, a fost acceptată la a 27-a clasă. După absolvire a fost repartizată ca misionară în Brazilia. Am reluat legătura în 1958, iar Lorraine a acceptat cererea mea în căsătorie. Voiam să ne căsătorim anul următor şi speram să putem sluji împreună ca misionari.

Când i-am spus fratelui Knorr despre intenţiile mele, el ne-a sugerat să mai aşteptăm trei ani,  iar apoi să ne căsătorim şi să slujim la Betelul din Brooklyn. La data aceea, pentru ca un cuplu să rămână la Betel după căsătorie, unul dintre ei trebuia să fie la Betel de cel puţin zece ani, iar celălalt, de cel puţin trei. Ca urmare, înainte să ne căsătorim, Lorraine a fost de acord să slujească la Betelul din Brazilia doi ani, iar apoi un an la Betelul din Brooklyn.

Singurul mod în care am ţinut legătura în primii doi ani de logodnă a fost prin scrisori. Era prea scump să ne telefonăm, iar pe vremea aceea nu exista poştă electronică. În 16 septembrie 1961, când ne-am căsătorit, am avut privilegiul ca fratele Knorr să ne ţină cuvântarea de nuntă. E adevărat, acei trei ani de aşteptare ni s-au părut foarte lungi. Dar acum, privind în urmă la cei peste 50 de ani de căsnicie, simţim multă bucurie şi suntem convinşi că a meritat să aşteptăm!

În 1964, am primit privilegiul de a vizita alte ţări ca supraveghetor de zonă. Pe atunci, soţiile nu puteau merge cu soţii lor în aceste călătorii. Însă, în 1977, lucrurile s-au schimbat, iar soţiile au început să-i însoţească pe soţii lor. În acel an, eu şi Lorraine am vizitat împreună cu Grant şi Edith Suiter filialele din Germania, Austria, Grecia, Cipru, Turcia şi Israel. În total am vizitat în jur de 70 de ţări din toată lumea.

În 1980, cu ocazia unei astfel de vizite în Brazilia, am ajuns în Belém, un oraş de la Ecuator în care Lorraine slujise ca misionară. De asemenea, ne-am oprit să-i vizităm pe fraţii din Manaus. La o cuvântare ţinută pe un stadion, am remarcat un grup de fraţi care nu urmau obiceiul brazilienilor ca femeile să se sărute pe obraji, iar bărbaţii să dea mâna. Ne-am întrebat de ce.

Aceştia erau fraţii noştri dragi dintr-o leprozerie aflată în pădurea tropicală amazoniană. Pentru a-i ocroti pe ceilalţi din auditoriu, ei evitau contactul direct. Fără îndoială, nu-i vom uita niciodată pe aceşti fraţi şi bucuria care li se citea pe faţă! Cât de adevărate sunt cuvintele din Isaia 65:14: „Slujitorii mei vor striga de bucurie datorită stării bune a inimii lor”!

De multe ori, eu şi Lorraine ne gândim la cei peste 60 de ani petrecuţi în serviciul lui Iehova. Ne bucurăm foarte mult pentru modul în care am fost binecuvântaţi pentru că i-am permis lui Iehova să ne îndrume prin intermediul organizaţiei sale. Deşi nu mai pot călători în toată lumea ca în trecut, reuşesc să mă achit de responsabilităţile zilnice pe care le am ca asistent al Corpului de Guvernare, colaborând cu Comitetul Coordonatorilor şi cu Comitetul pentru Serviciu. Apreciez foarte mult privilegiul că astfel pot contribui, chiar dacă într-o mică măsură, la susţinerea familiei noastre mondiale. Şi acum sunt uimit să văd numărul mare de tineri care încep serviciul cu timp integral imitând atitudinea lui Isaia: „Iată-mă! Trimite-mă!” (Is. 6:8). Aceşti tineri îmi amintesc de adevărul cuvintelor pe care mi le-a spus cu mulţi ani în urmă supraveghetorul de circumscripţie: „Începe numaidecât serviciul cu timp integral! Nu ştii niciodată ce binecuvântări îţi va aduce”.