MAMA m-a întrebat: „Şi de ce nu vrei să te închini la strămoşii tăi? Nu te gândeşti că datorită lor eşti în viaţă? Nu vrei să le arăţi recunoştinţă? Cum poţi să respingi obiceiurile care ni s-au transmis din generaţie în generaţie? Dacă refuzi să-i onorezi pe strămoşii noştri, e ca şi cum ai spune că închinarea noastră este absurdă”. După ce mi-a zis aceste cuvinte, mama a început să plângă.

Mama nu avea obiceiul să vorbească în felul acesta. De fapt, chiar ea avusese ideea să studiez Biblia. Cu câteva luni înainte, Martorii lui Iehova îi propuseseră un studiu biblic. Ea n-a vrut să studieze, însă, pentru a fi politicoasă, le-a spus că ar putea studia cu mine. Am ascultat mereu de mama, iar acum îmi era foarte greu să nu accept îndrumarea ei. De această dată însă, n-aveam cum s-o ascult, deoarece doream să-i fiu plăcută lui Iehova. Nu mi-a fost uşor, dar Iehova mi-a dat putere.

La fel ca majoritatea oamenilor din Japonia, noi eram budişti. Însă, după doar două luni de studiu cu Martorii lui Iehova, m-am convins că Biblia conţine adevărul. Când am aflat că aveam un Tată ceresc, mi-am dorit mult să ajung să-l cunosc. Eu şi mama vorbeam cu plăcere despre ceea ce învăţam. Am început să merg duminica la întrunirile de la sala Regatului. După ce am învăţat mai multe despre adevăr, i-am spus mamei că nu voi mai participa la ritualurile budiste. Deodată, atitudinea ei s-a schimbat. Ea mi-a spus: „Este o ruşine să ai în familie pe cineva care nu-şi iubeşte strămoşii”. Mama mi-a cerut să renunţ la studiul Bibliei şi să nu mai merg la întruniri. Nu mi-am imaginat niciodată că mama avea să-mi spună aşa ceva! Parcă nu mai era ea.

Din Efeseni, capitolul 6, am înţeles că Iehova doreşte să ascult de părinţii mei. Tata a fost de partea mamei. Iniţial, m-am gândit că, dacă ascultam de ei, şi ei aveau să mă asculte, iar, astfel, în familia noastră avea să fie din nou pace. Pe lângă aceasta, trebuia să mă pregătesc pentru examenele de admitere la liceu. De aceea, le-am spus părinţilor că nu voi mai merge la întruniri trei luni. Dar i-am promis lui Iehova că, după aceea, am să merg din nou.

Decizia mea a fost greşită din două motive. În primul rând, am crezut că sentimentele mele n-aveau să se schimbe în trei luni. Dar, în scurt timp, am început să slăbesc din punct  de vedere spiritual şi să mă îndepărtez de Iehova. În al doilea rând, în loc să devină mai cooperanţi, mama şi tata au făcut presiuni şi mai mari asupra mea ca să mă convingă să rup orice legătură cu Martorii lui Iehova.

La sala Regatului cunoscusem mulţi Martori care se confruntau cu împotrivire din partea familiei. Ei mă asiguraseră că Iehova avea să mă întărească (Mat. 10:34-37). De asemenea, mi-au explicat că eram cea mai în măsură să-i ajut pe părinţii mei să fie salvaţi. Aşa că am început să mă rog cu ardoare lui Iehova, dorind să învăţ să mă bazez pe el.

Familia mi s-a împotrivit în multe feluri. Mama a încercat să mă facă să renunţ la studiu atât prin rugăminţi, cât şi prin argumente. De obicei, eu tăceam. Când spuneam ceva, de cele mai multe ori ajungeam să ne certăm, deoarece fiecare încerca să demonstreze că are dreptate. Acum îmi dau seama că, dacă aş fi manifestat mai mult respect faţă de sentimentele şi convingerile mamei mele, situaţia n-ar fi fost atât de tensionată. Părinţii îmi dădeau tot mai multe de făcut pentru a mă ţine acasă. Uneori încuiau uşa ca să nu pot intra în casă sau nu-mi lăsau nimic de mâncare.

Mama i-a rugat şi pe alţii s-o ajute. Ea a vorbit cu profesorul meu, însă el a rămas neutru. M-a dus la şeful ei pentru ca el să încerce să mă convingă că toate religiile sunt inutile. Ea a sunat la mai multe rude şi, plângând, le-a implorat s-o ajute. Acest lucru m-a întristat foarte mult. La întruniri însă, bătrânii m-au ajutat să înţeleg că, de fiecare dată când vorbea cu alţii despre situaţia noastră, fără să-şi dea seama, mama le depunea mărturie.

 Apoi m-am confruntat cu o altă problemă. Părinţii mei voiau să merg la facultate, deoarece doreau să-mi ofere cel mai bun început în viaţă. Sperau că, astfel, aveam să-mi găsesc un loc de muncă bun. Eram prea tensionaţi pentru a vorbi într-un mod calm despre acest lucru, aşa că le-am scris câteva scrisori în care le-am explicat obiectivele mele. Furios, tata m-a ameninţat: „Dacă crezi că-ţi poţi găsi un loc de muncă, găseşte-l până mâine, altfel, pleci de-acasă!”. M-am rugat lui Iehova să mă ajute. A doua zi, în timp ce eram în predicare, două surori, fără să ştie una de cealaltă, m-au rugat să le dau meditaţii copiilor lor. Tata n-a fost încântat şi a încetat să mai vorbească cu mine, ba chiar a început să mă ignore. Mama mi-a spus că ar fi preferat să fiu o delincventă decât o Martoră a lui Iehova.

Uneori mă întrebam dacă Iehova voia să nu ţin cont de dorinţele părinţilor mei într-o asemenea măsură. Dar, rugându-mă şi meditând mai mult la unele versete din Biblie despre iubirea lui Iehova, am reuşit să am un punct de vedere obiectiv şi să înţeleg că părinţii mi se împotriveau, în parte, pentru că erau îngrijoraţi. Iehova m-a ajutat să-mi corectez modul de gândire şi să ştiu ce să fac. De asemenea, cu cât participam mai mult la lucrarea de predicare, cu atât îmi plăcea mai mult. Aşadar, mi-am propus să încep pionieratul.

Ştiind că voiam să devin pionieră, unele surori m-au îndemnat să aştept până când părinţii mei aveau să se liniştească. M-am rugat pentru înţelepciune, am făcut cercetări, mi-am examinat motivaţiile şi am vorbit cu fraţi şi surori cu experienţă. Apoi am decis să fac ceea ce îi place lui Iehova. În plus, am înţeles că faptul de a amâna pionieratul nu era o garanţie că atitudinea părinţilor mei se va schimba.

Am început pionieratul în ultimul an de liceu. După un timp, mi-am dorit să slujesc unde era mai multă nevoie de ajutor. Dar mama şi tata nu voiau ca eu să plec de acasă. Aşa că am aşteptat să împlinesc 20 de ani. Apoi, pentru liniştea mamei mele, am cerut filialei o repartiţie în sudul Japoniei, unde aveam rude.

În acea repartiţie, am fost binecuvântată să văd că mai multe persoane cu care am studiat s-au botezat. Între timp, am început să învăţ limba engleză, pentru că doream să-mi extind serviciul. În congregaţia mea erau doi pionieri speciali. Am putut vedea zelul lor şi modul în care îi ajutau pe alţii. Astfel, mi-am propus ca obiectiv pionieratul special. În această perioadă, mama a avut de două ori probleme grave de sănătate. De fiecare dată m-am întors acasă pentru a avea grijă de ea. Acest lucru a surprins-o, iar atitudinea ei faţă de mine s-a îmbunătăţit puţin.

După şapte ani am primit o scrisoare de la Atsushi, unul dintre pionierii speciali pe care i-am menţionat anterior. El mi-a spus că se gândea să se căsătorească şi se întreba care erau sentimentele mele faţă de el. Nu avusesem niciodată sentimente romantice faţă de Atsushi şi nici nu m-am gândit că el ar fi putut avea faţă de mine. O lună mai târziu i-am scris că doream să ne cunoaştem mai bine. Am descoperit că aveam multe lucruri în comun. Amândoi ne doream să continuăm serviciul cu timp integral şi eram dispuşi să slujim în orice repartiţie. În cele din urmă, ne-am căsătorit. Am fost foarte fericită că mama, tata şi câteva rude au venit la nunta noastră!

 În scurtă vreme, în timp ce slujeam ca pionieri regulari, Atsushi a fost numit locţiitor al supraveghetorului de circumscripţie. Apoi am primit alte binecuvântări: am fost numiţi pionieri speciali, iar apoi am fost repartizaţi în lucrarea de circumscripţie. După ce am vizitat o dată toate congregaţiile din circumscripţie, am primit un telefon de la filială. Fraţii ne-au întrebat dacă eram dispuşi să acceptăm o repartiţie în lucrarea de circumscripţie în Nepal.

Mă întrebam cum se vor simţi părinţii mei dacă voi pleca atât de departe. Aşa că i-am sunat. A răspuns tata şi mi-a zis: „Veţi merge într-un loc frumos”. Cu doar o săptămână înainte, unul dintre prietenii lui îi dăduse o carte despre Nepal, iar tata se gândea că ar fi un loc frumos de vizitat.

În timp ce slujeam cu bucurie alături de nepalezi, care sunt oameni prietenoşi, am primit o altă binecuvântare. În circumscripţia noastră a fost inclus şi Bangladesh-ul, o ţară pe cât de apropiată, pe atât de diferită din multe puncte de vedere. Lucrarea de predicare era foarte variată. După cinci ani am fost repartizaţi înapoi în Japonia, unde ne bucurăm să slujim în continuare în lucrarea de circumscripţie.

Slujind în Japonia, Nepal şi Bangladesh, am învăţat multe lucruri despre Iehova. Fiecare ţară are propria cultură şi propriile obiceiuri. Dar şi fiecare persoană este unică. Am văzut că Iehova se îngrijeşte de oameni în mod individual, îi acceptă, îi ajută şi îi binecuvântează.

Am atâtea lucruri pentru care să-i mulţumesc lui Iehova! El mi-a permis să-l cunosc şi să fac lucrarea sa şi mi-a dat un soţ creştin minunat. Dumnezeu m-a îndrumat să iau decizii corecte, iar în prezent am o relaţie bună cu el şi cu familia mea. Datorită lui Iehova, eu şi mama suntem din nou prietene bune. Sunt foarte recunoscătoare că acum sunt în pace cu Dumnezeu şi cu mama mea!