Imitaţi-le credinţa

El a fost loial în încercări

PETRU se uita cu nerăbdare în jur la feţele celor ce îl ascultau pe Isus. Cu toţii se aflau în sinagoga din Capernaum. În acest oraş de pe ţărmul Mării Galileii locuia Petru, care avea o afacere în domeniul pescuitului. Mulţi dintre prietenii săi, rudele sale, precum şi unii parteneri de afaceri, locuiau aici. Fără îndoială, Petru dorea mult ca şi concetăţenii lui să-l privească pe Isus aşa cum îl privea el. Voia ca şi ei să simtă bucuria de a învăţa despre Regatul lui Dumnezeu de la cel mai mare învăţător. Dar nu aşa aveau să stea lucrurile.

Mulţi încetaseră să-l asculte pe Isus. Unii îşi exprimau cu voce tare nemulţumirea în legătură cu mesajul său. Însă Petru era şi mai tulburat din cauza reacţiei unor discipoli ai lui Isus. Pe chipul acestora nu se mai citea fericirea de a descoperi idei spirituale, emoţia de a învăţa lucruri noi, bucuria de a găsi adevărul. Acum faţa le era umbrită de dezamăgire, de amărăciune chiar. Unii au considerat şocante cuvintele lui Isus. N-au vrut să-l mai asculte, au ieşit din sinagogă şi nu l-au mai urmat.

Era un moment dificil pentru Petru şi pentru ceilalţi apostoli. Nici el n-a înţeles pe deplin semnificaţia celor spuse de Isus, dar şi-a dat seama de ce, la prima vedere, cuvintele lui Isus puteau părea ofensatoare. Ce avea să facă Petru? Nu era nici prima, nici ultima oară când loialitatea faţă de Stăpânul său îi era pusă la încercare. Să vedem cum l-a ajutat credinţa să depăşească asemenea încercări şi să rămână loial.

Loial când alţii devin neloiali

Nu puţine au fost situaţiile în care Petru a fost uimit de Isus. În repetate rânduri, Stăpânul său a vorbit şi a acţionat contrar aşteptărilor. Doar cu o zi mai înainte, Isus hrănise în mod miraculos o mulţime de mii de oameni, care apoi au încercat să-l facă rege. Însă, spre surprinderea multora, Isus s-a retras şi le-a spus discipolilor să urce în barcă şi să pornească spre Capernaum. Noaptea, în timp ce discipolii traversau apele învolburate ale Mării Galileii, Isus i-a uimit din nou mergând pe ape. Cu acea ocazie, Petru a învăţat o lecţie importantă despre credinţă. *

În dimineaţa următoare, discipolii au văzut că mulţimile se urcaseră în barcă şi veniseră după ei. Totuşi, după cât se pare, motivaţia celor din mulţime era aceea de a-l vedea pe Isus oferindu-le din nou hrană în mod miraculos, nicidecum de a învăţa adevăruri spirituale. Isus i-a mustrat pentru atitudinea lor materialistă. Discuţia a continuat în sinagoga din Capernaum. Isus n-a acţionat nici de această dată aşa  cum s-ar fi aşteptat ascultătorii săi, deoarece dorea să predea un adevăr esenţial, dar greu de înţeles.

Isus nu voia ca oamenii să vadă în el doar un mijloc prin care puteau primi hrană fizică, ci un dar spiritual de la Dumnezeu. Prin viaţa şi prin moartea sa ca om, el avea să le ofere altora viaţă eternă. De aceea, el a făcut o ilustrare, comparându-se cu mana, pâinea care a fost dată din cer pe timpul lui Moise. Dat fiind că unii s-au simţit ofensaţi de această comparaţie, Isus a folosit o ilustrare plastică, spunându-le că, pentru a obţine viaţă, trebuiau să mănânce carnea lui şi să bea sângele lui. Această afirmaţie i-a făcut pe unii să-şi exprime cu vehemenţă dezacordul: „Ce cuvinte revoltătoare! Cine le poate asculta?“. Mulţi discipoli ai lui Isus au hotărât să nu-l mai urmeze * (Ioan 6:48–60, 66).

Ce avea să facă Petru? Şi el trebuie să fi fost nedumerit de cuvintele lui Isus. Nu reuşise încă să înţeleagă că Isus trebuia să moară pentru a îndeplini voinţa lui Dumnezeu. Dar a fost tentat el să se furişeze afară din sinagogă, urmând exemplul discipolilor nestatornici, care l-au părăsit pe Isus în acea zi? Nicidecum. Între Petru şi acei oameni exista o mare diferenţă. Care anume?

Isus s-a întors spre apostoli şi i-a întrebat: „Nu vreţi să vă duceţi şi voi?“ (Ioan 6:67). El li s-a adresat tuturor celor doisprezece. Însă Petru a fost cel care a luat cuvântul, aşa cum se întâmpla deseori. Petru era, probabil, cel mai în vârstă dintre apostoli. Oricum, el era cu siguranţă cel mai direct şi nu ezita să spună ce gândea. Iar cu această ocazie, el a rostit următoarele cuvinte memorabile: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice“ (Ioan 6:68).

Nu ne mişcă inima aceste cuvinte? Credinţa lui Petru în Isus l-a ajutat să cultive o calitate remarcabilă: loialitatea. Petru ştia bine că nu exista alt Salvator în afară de Isus şi că Isus îi salva pe oameni prin cuvintele sale, prin învăţăturile sale despre Regatul lui Dumnezeu. De asemenea, chiar dacă mai existau unele lucruri pe care nu le înţelegea, Petru era conştient că nu putea să găsească în altă parte favoarea divină şi binecuvântarea vieţii veşnice.

Gândeşti şi tu la fel? Din nefericire, mulţi pretind că îl iubesc pe Isus, dar cad la testul loialităţii. Adevărata loialitate faţă de Cristos înseamnă a avea atitudinea pe care a avut-o Petru faţă de învăţăturile lui Isus. Aceasta presupune din partea noastră să le învăţăm, să le înţelegem semnificaţia şi să trăim în armonie cu ele, chiar şi atunci când ele nu corespund aşteptărilor sau preferinţelor noastre. Numai dacă ne dovedim loiali putem spera să primim darul vieţii veşnice oferit de Isus.

Loial când a fost corectat

La scurt timp după aceste momente încărcate, Isus a plecat împreună cu apostolii şi cu câţiva discipoli într-o lungă călătorie spre nord.  Vârful înzăpezit al muntelui Hermon, aflat în extremitatea nordică a Ţării Promise, putea fi zărit uneori de pe apele albastre ale Mării Galileii. Pe măsură ce Isus şi discipolii săi se apropiau de munte, acesta se înălţa tot mai mult înaintea lor. Ei au urcat pe drumul ce ducea spre ţinuturile înalte unde se aflau satele din Cezareea lui Filip. * În mijlocul acestui peisaj încântător, care oferea spre sud o privelişte amplă a Ţării Promise, Isus le-a pus discipolilor o întrebare importantă.

„Cine spun mulţimile că sunt?“, a vrut să ştie Isus. Ni-l imaginăm pe Petru uitându-se în ochii ageri ai lui Isus şi simţind din nou bunătatea şi inteligenţa pătrunzătoare şi clară a Stăpânului său. Isus dorea să ştie la ce concluzie ajunseseră ascultătorii săi după ce îi auziseră învăţăturile şi îi văzuseră lucrările. Discipolii i-au răspuns la această întrebare, menţionând câteva dintre concepţiile greşite pe care le aveau oamenii cu privire la identitatea sa. Însă Isus dorea să afle mai mult. Aveau şi cei mai apropiaţi discipoli ai săi aceleaşi concepţii eronate? „Dar voi cine spuneţi că sunt?“, i-a întrebat el (Luca 9:18–22).

Şi de această dată, Petru a răspuns imediat. Exprimând o convingere pe care o nutreau mulţi discipoli, Petru a spus clar şi răspicat: „Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!“. Parcă îl şi vedem pe Isus zâmbind aprobator când îl lăuda cu căldură pe Petru! Isus i-a reamintit că Iehova Dumnezeu, nu un om, le-a dezvăluit acest adevăr vital celor ce aveau o credinţă autentică. Petru fusese ajutat să înţeleagă unul dintre cele mai importante adevăruri revelate până atunci de Iehova: cine era Mesia, sau Cristosul de mult promis (Matei 16:16, 17).

Cristos era numit în profeţiile din vechime piatra pe care au respins-o zidarii (Psalmul 118:22; Luca 20:17). Gândindu-se la aceste profeţii, Isus le-a dezvăluit că Iehova avea să întemeieze o congregaţie chiar pe acea piatră, sau stâncă, pe care Petru tocmai o identificase. * Apoi, el i-a încredinţat lui Petru privilegii foarte importante în congregaţia creştină. Isus nu i-a acordat lui Petru autoritate peste ceilalţi apostoli, cum susţin unii, ci anumite responsabilităţi. Isus i-a dat lui Petru „cheile regatului“ (Matei 16:19). Responsabilitatea lui Petru avea să fie aceea de a oferi speranţa intrării în Regatul lui Dumnezeu la trei categorii de oameni: mai întâi iudeilor, apoi samaritenilor şi, în final, celor dintre naţiuni, adică neevreilor.

Totuşi, Isus a spus mai târziu că acelora care au primit mult li se va cere socoteală pentru mult, iar adevărul acestor cuvinte s-a confirmat în cazul lui Petru (Luca 12:48). În continuare, Isus le-a dezvăluit discipolilor alte adevăruri  esenţiale privitoare la Mesia, inclusiv acela că nu după mult timp avea să sufere şi să fie omorât la Ierusalim. Petru a fost tulburat de aceste cuvinte. L-a luat deoparte pe Isus şi l-a mustrat, spunându-i: „Fii bun cu tine însuţi, Doamne! Nu vei avea deloc soarta aceasta“ (Matei 16:21, 22).

Cu siguranţă, Petru îi voia binele lui Isus. Prin urmare, răspunsul Stăpânului său trebuie să-l fi luat prin surprindere. Isus s-a întors cu spatele la Petru, s-a uitat la ceilalţi discipoli, care gândeau probabil la fel, şi a spus: „Înapoia mea, Satan! Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, fiindcă n-ai gândurile lui Dumnezeu, ci ale oamenilor“ (Matei 16:23; Marcu 8:32, 33). Cuvintele lui Isus conţin o lecţie practică şi pentru noi. Este foarte uşor să permitem gândirii umane să ia locul celei spirituale. Dacă ne-am afla într-o astfel de situaţie, în pofida bunelor noastre intenţii, am putea ajunge, fără să ne dăm seama, să slujim scopului lui Satan, nu al lui Dumnezeu. Cum a reacţionat însă Petru?

Fireşte, Petru ştia că Isus nu-l numea pe el Satan Diavolul în sensul propriu al cuvântului. La urma urmei, Isus nu i-a vorbit lui Petru aşa cum i-a vorbit lui Satan. Lui Satan i-a spus: „Pleacă“, iar lui Petru, „Înapoia mea“ (Matei 4:10). Isus nu l-a respins pe apostolul său, în care văzuse multe calităţi frumoase, ci pur şi simplu i-a corectat modul de gândire greşit. Este lesne de înţeles că Petru nu trebuia să mai stea înaintea Stăpânului său ca o piatră de poticnire, ci trebuia să treacă înapoia lui şi să-l susţină cu loialitate.

S-a justificat, s-a supărat ori s-a îmbufnat Petru? Nicidecum. El a acceptat cu umilinţă corectarea. Astfel, el a dat dovadă din nou de loialitate. Toţi continuatorii lui Cristos vor avea nevoie la un moment dat de corectare. Numai acceptând cu umilinţă disciplinarea şi învăţând din ea ne vom bucura de relaţii tot mai strânse cu Isus Cristos şi cu Tatăl său, Iehova Dumnezeu (Proverbele 4:13).

Loialitatea lui Petru este răsplătită

Imediat Isus a făcut altă afirmaţie surprinzătoare: „Adevărat vă spun că unii dintre cei ce stau aici nu vor gusta nicidecum moartea până nu-l vor vedea mai întâi pe Fiul omului venind în regatul său“ (Matei 16:28). Fără îndoială, aceste cuvinte i-au stârnit curiozitatea lui Petru. Ce voia să spună Isus? Probabil că Petru se întreba dacă nu cumva corectarea severă pe care tocmai o primise însemna că el nu era demn de asemenea privilegii.

Însă, după aproape o săptămână, Isus i-a luat pe Iacov, pe Ioan şi pe Petru pe „un munte înalt“, după cât se pare, muntele Hermon, care se afla la doar câţiva kilometri de ei. Era probabil în timpul nopţii, întrucât cei trei apostoli se străduiau să rămână treji. Dar, în timp ce Isus se ruga, s-a întâmplat ceva ce le-a alungat complet somnul (Matei 17:1; Luca 9:28, 29, 32).

Înfăţişarea lui Isus se schimba sub privirile lor. Chipul lui a început să strălucească din ce în ce mai mult, până când a devenit ca lumina orbitoare a soarelui. De asemenea, hainele lui erau de un alb sclipitor. Apoi, lângă Isus au apărut doi bărbaţi, unul reprezentându-l pe Moise, celălalt, pe Ilie. Aceştia vorbeau cu Isus despre „plecarea sa, care trebuia să aibă loc în Ierusalim“, referindu-se, evident, la moartea şi la învierea sa. Cât de clar era că Petru greşise susţinând că Isus nu trebuia să treacă printr-o experienţă atât de dureroasă! (Luca 9:30, 31)

Petru simţea că trebuia să ia şi el parte la această viziune extraordinară. Întrucât părea că Moise şi Ilie se despărţeau de Isus, Petru a zis: „Învăţătorule, este bine că suntem aici. Să ridicăm trei corturi: unul pentru tine, unul pentru Moise şi unul pentru Ilie“. Bineînţeles, reprezentările din viziune ale celor doi slujitori ai lui Iehova, care muriseră demult, nu aveau nevoie de corturi. De fapt, Petru nu-şi dădea seama ce spunea. Dar, nu-l îndrăgim noi oare pe acest om pentru entuziasmul şi bunătatea lui? (Luca 9:33)

În noaptea aceea, Petru, Iacov şi Ioan au mai primit o răsplată. S-a format un nor care plutea  pe munte, deasupra lor. Din nor s-a auzit un glas. Era glasul lui Iehova Dumnezeu! El a spus: „Acesta este Fiul meu, cel pe care l-am ales. De el să ascultaţi!“. Apoi viziunea a luat sfârşit, iar ei au rămas din nou singuri cu Isus pe munte (Luca 9:34–36).

Ce dar extraordinar a fost această viziune pentru Petru! Ea este la fel de valoroasă şi pentru noi. Câteva decenii mai târziu, Petru a scris despre privilegiul pe care l-a avut în acea noapte, acela de a fi ‘martor al măreţiei lui Isus’, de a vedea o imagine anticipată a lui Cristos ca Rege ceresc glorios. Viziunea a confirmat multe profeţii din Cuvântul lui Dumnezeu şi i-a întărit credinţa lui Petru, pregătindu-l pentru încercările prin care avea să treacă (2 Petru 1:16–19). Şi credinţa noastră va fi întărită dacă, asemenea lui Petru, îi rămânem loiali Stăpânului numit de Iehova, învăţăm de la el, acceptăm disciplinarea şi corectarea care vin din partea lui şi îl urmăm cu umilinţă zi de zi.

[Note de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 28]

 Cine este Stânca?

„Îţi spun: Tu eşti Petru şi pe această stâncă îmi voi zidi congregaţia.“ (Matei 16:18) Mulţi au înţeles din aceste cuvinte ale lui Isus că apostolul Petru avea să fie temelia congregaţiei creştine. Biserica Catolică învaţă că Isus i-a acordat lui Petru autoritate peste ceilalţi apostoli şi că el a devenit astfel primul papă. De aceea, în interiorul Bazilicii Sfântul Petru din Roma, pe cupolă, sunt gravate în latină cu litere mai mari decât statura unui om cuvintele lui Isus.

A vrut să spună Isus că Petru era stânca pe care avea să-şi întemeieze el congregaţia? Nu. Să analizăm în continuare trei motive pentru care putem fi siguri de aceasta. În primul rând, ceilalţi apostoli erau de faţă, iar ei nu au înţeles în acest fel cuvintele lui Isus. Dacă Isus i-ar fi acordat lui Petru autoritate peste ceilalţi apostoli, de ce, mai târziu, aceştia s-au certat de mai multe ori cu privire la cine era mai mare? (Marcu 9:33–35; Luca 22:24–26) În al doilea rând, apostolul Pavel a arătat ulterior că stânca era Isus Cristos, nu Petru (1 Corinteni 3:11; 10:4). În al treilea rând, după câteva decenii, chiar Petru a afirmat că nu se considera stânca despre care vorbise Isus. Dimpotrivă, apostolul a scris că Isus era ‘piatra unghiulară de temelie’ care fusese prezisă cu mult timp înainte şi fusese aleasă de însuşi Dumnezeu (1 Petru 2:4–8).

Cu toate acestea, unii susţin că, întrucât numele lui Petru înseamnă „piatră“, Isus l-a identificat pe apostol ca fiind stânca. În realitate, numele lui Petru nu este un sinonim al cuvântului „stâncă“ folosit în acelaşi verset. Numele apostolului înseamnă „piatră, fragment de rocă“ şi este un substantiv masculin în limba originală, însă termenul redat prin „stâncă“ este un substantiv feminin. Aşadar, cum ar trebui înţelese cuvintele lui Isus? De fapt, el îi spunea lui Petru: Tu, cel pe care l-am numit Petru, sau Piatră, ai înţeles cine este „stânca“, Cristosul, care va fi temelia congregaţiei creştine. Cât de privilegiat a fost Petru să ajute la înţelegerea unui adevăr atât de important!

[Legenda ilustraţiei de la paginile 24, 25]

Petru a rămas loial chiar şi atunci când a fost corectat

[Legenda ilustraţiei de la pagina 26]

Loialitatea lui Petru a fost răsplătită cu o viziune impresionantă