Rolul vital al lui Isus în scopul lui Dumnezeu

„Reprezentantul Principal al vieţii.“ Cristos Isus, prin bunătatea nemeritată a Tatălui său, şi-a dat viaţa umană perfectă ca jertfă pentru neamul omenesc. Această jertfă a permis ca discipolii săi aleşi să i se alăture în Regatul ceresc şi ca acest Regat să aibă supuşi pământeşti (Matei 6:10; Ioan 3:16; Efeseni 1:7; Evrei 2:5). Astfel, Cristos a devenit „Reprezentantul Principal al vieţii“ pentru întreaga omenire, sau „Prinţul vieţii“, cum este redată această expresie în traducerea King James a Bibliei (Faptele 3:15). Sensul de bază al cuvântului din limba greacă tradus prin „Reprezentant Principal“ este „conducător principal“. Un termen înrudit cu acesta este folosit şi cu privire la Moise, în rolul său de „conducător“ al Israelului (Faptele 7:27, 35).

Aşadar, în calitate de „conducător principal“, sau „pionier al vieţii“ (Biblia Moffat), Isus Cristos a introdus un element nou şi esenţial pentru obţinerea vieţii veşnice: rolul său de intermediar, sau mediator, şi de administrator. El este Marele Preot numit de Dumnezeu, care îi poate curăţa pe oameni complet de păcat şi poate anula consecinţele fatale ale acestuia (Evrei 3:1, 2; 4:14; 7:23–25; 8:1–3). El este Judecătorul numit, căruia i s-a încredinţat toată judecata, astfel că administrează cu înţelepciune binecuvântările ce decurg din jertfa lui, revărsându-le asupra oamenilor care sunt demni să trăiască sub domnia sa (Ioan 5:22–27; Faptele 10:42, 43). Tot prin el are loc învierea morţilor (Ioan 5:28, 29; 6:39, 40). Din moment ce Iehova Dumnezeu a stabilit să-l folosească pe Fiul său în felul acesta, „în nimeni altul nu este salvare, căci nu este sub cer niciun alt nume care să fi fost dat printre oameni prin care putem fi salvaţi“ (Faptele 4:12; compară cu 1 Ioan 5:11–13).

Întrucât şi acest aspect al autorităţii lui Isus este inclus în ‘numele’ său, discipolii lui — în calitate de trimişi ai Reprezentantului Principal al vieţii — au putut, în ‘numele’ lui, să vindece oameni de bolile cauzate de păcatul moştenit şi chiar să învie morţi (Faptele 3:6, 15, 16; 4:7–11; 9:36–41; 20:7–12).

Deplina semnificaţie a ‘numelui’ său. După cum am văzut, moartea lui Isus pe stâlpul de tortură este esenţială pentru salvarea omenirii. Totuşi, simpla acceptare a acestui adevăr nu este de ajuns. ‘A crede în numele lui Isus’ presupune mai mult decât atât (Faptele 10:43). După ce a înviat, Isus le-a spus discipolilor săi: „Toată autoritatea mi-a fost dată în cer şi pe pământ“, arătând prin aceste cuvinte că el conduce un guvern care îşi exercită autoritatea asupra unui domeniu universal (Matei 28:18). Apostolul Pavel a arătat clar că Tatăl „n-a lăsat nimic care să nu-i fie supus [lui Cristos]“, evident excepţie făcând „cel ce i-a supus toate lucrurile“, adică Iehova, Dumnezeul Suveran (1 Corinteni 15:27; Evrei 1:1–14; 2:8). Prin urmare, ‘numele’ lui Isus Cristos este net superior celui al îngerilor lui Dumnezeu, întrucât numele său reprezintă imensa autoritate executivă cu care l-a învestit Iehova (Evrei 1:3, 4). Numai cei ce recunosc de bunăvoie acest „nume“ şi se pleacă înaintea lui, supunându-se autorităţii pe care o reprezintă, vor primi viaţă veşnică (Faptele 4:12; Efeseni 1:19–23; Filipeni 2:9–11). Ei trebuie să se conformeze sincer şi fără ipocrizie normelor du­pă care a trăit Isus şi să asculte cu credinţă de poruncile sale (Matei 7:21–23; Romani 1:5; 1 Ioan 3:23).