O scrisoare din Haiti

„Am avut un mare privilegiu!“

DUPĂ cutremurul din Haiti din 12 ianuarie 2010 mi-era greu chiar şi să mă uit la imaginile dezastrului prezentate la ştiri. Apoi, în 20 ianuarie, buna mea prietenă Carmen m-a sunat şi mi-a propus să mergem în Haiti ca să lucrăm ca voluntare. Pe Carmen o cunoscusem cu câţiva ani mai înainte când lucraserăm voluntar ca asistente medicale pe un şantier unde se construia o sală a Regatului. De atunci am participat ca voluntare şi la alte proiecte şi am devenit prietene apropiate.

I-am spus lui Carmen că nu mă simţeam suficient de puternică pe plan fizic şi emoţional pentru a merge în Haiti. Dar ea mi-a răspuns că ne puteam susţine una pe alta şi mi-a amintit că în trecut făcuserăm echipă bună. Încurajată de cuvintele ei, am telefonat la sediul mondial al Martorilor lui Iehova, din Brooklyn, New York, şi am vorbit cu persoana desemnată să se ocupe de operaţiunile de ajutorare din partea Statelor Unite. Am rugat-o să-mi treacă numele pe lista de voluntari; apoi i-am spus de Carmen şi am menţionat că ne-ar plăcea să lucrăm împreună. Însă nu ni se putea garanta că vom fi chemate sau că vom lucra în aceeaşi echipă.

Aşadar, mi-am continuat activităţile zilnice, gândindu-mă că nu aveam să fiu solicitată. Însă după numai patru zile, luni, 25 ianuarie, am primit un telefon de la Brooklyn şi am fost întrebată dacă puteam să plec în Haiti chiar a doua zi! Nu-mi venea să cred! Am răspuns că voi face tot ce îmi stă în putinţă. Astfel, am vorbit la serviciu ca să-mi iau liber. Apoi am luat legătura cu Carmen, care, din nefericire, mi-a spus că nu fusese solicitată deoarece nu vorbea limba franceză. Mă încercau sentimente contradictorii: eram entuziasmată şi speriată în acelaşi timp. Am reuşit să-mi iau bilet de avion, iar în 28 ianuarie am zburat de la New York la Santo Domingo, în Republica Dominicană, ţară ce se învecinează cu Haiti.

La aeroport, m-a întâmpinat un Martor tânăr, care m-a condus la biroul de filială din Republica Dominicană al Martorilor lui Iehova. În aceeaşi zi au mai sosit din Statele Unite alte două asistente medicale, împreună cu care am fost cazată peste noapte. A doua zi dimineaţă, am pornit cu maşina spre Haiti, având ca destinaţie biroul de filială din Port-au-Prince. Călătoria a durat şapte ore şi jumătate.

După ce am trecut graniţa în Haiti, am putut vedea ravagiile făcute de acel cutremur de 35 de secunde! Nu-ţi venea să crezi ce mai rămăsese dintr-o ţară atât de frumoasă! Dacă la televizor te îngrozeai văzând imaginile dezastrului, gândiţi-vă ce a însemnat să mergi la faţa locului! Multe clădiri, inclusiv palatul prezidenţial, fuseseră avariate. Unele ajunseseră doar nişte mormane de dărâmături. Multe dintre casele ce se năruiseră în câteva secunde reprezentau munca de-o viaţă a oamenilor. Nu am putut să nu mă gândesc atunci că lucrurile cu  adevărat importante în viaţă nu sunt de natură materială.

În cele din urmă, am ajuns la filială. De cum ne-a zărit, Martora de la recepţie a venit într-un suflet la uşă şi ne-a întâmpinat cu un zâmbet cald şi o îmbrăţişare plină de afecţiune. Ne-a mulţumit că ne-am pus la dispoziţie să dăm o mână de ajutor. După masa de prânz, am mers la o sală de congrese din apropiere, care fusese transformată în spital. Acolo am întâlnit alţi Martori veniţi ca voluntari, printre care un cuplu de medici din Germania, asistentul lor şi o moaşă din Elveţia.

Am început să lucrez chiar din acea seară. Aveam în grijă optsprezece pacienţi, dintre care unii nu erau Martori. Pacienţii stăteau culcaţi pe saltele pe podeaua sălii de congrese. Personalul medical al Martorilor îi acorda fiecăruia aceeaşi atenţie şi îngrijire gratuită.

În acea noapte, unul dintre pacienţi, un bărbat de 80 de ani, a murit. Împreună cu soţia lui, eu şi colega mea i-am fost alături până în ultima clipă. Apoi, o tânără pe nume Ketly a început să plângă de durere. Îi fusese amputat de la umăr braţul drept din cauza rănilor suferite la cutremur. Lângă ea era Martora cu care Ketly studia Biblia. Aceasta a stat practic noapte de noapte lângă Ketly.

Am mers la Ketly, dorind din toată inima să-i alin suferinţa. Dar suferinţa ei nu era doar fizică. Mi-a povestit că în timpul cutremurului se afla acasă la o prietenă. Când a început să se clatine clădirea nici n-au apucat să-şi dea seama ce se întâmpla. Ţinându-se de braţ, au încercat să fugă spre balcon, dar peste ele s-a prăbuşit un perete şi au fost prinse sub dărâmături. A strigat-o pe prietena ei, însă nu a primit niciun răspuns. Atunci şi-a dat seama că aceasta murise. Ketly a stat sub dărâmături patru ore, cu trupul prietenei parţial peste ea, până au găsit-o salvatorii.

În prima mea noapte de gardă, Ketly retrăia acele momente de coşmar de fiecare dată când încerca să adoarmă. Printre hohote de plâns mi-a zis: „Ştiu ce spune Biblia despre zilele din urmă şi despre cutremure. Ştiu că avem o speranţă minunată de viitor. Ştiu că ar trebui să fiu recunoscătoare că sunt în viaţă. Dar pune-te în locul meu pentru o clipă. Totul îţi merge bine şi, dintr-odată, ajungi în situaţia asta“. M-am simţit complet neputincioasă. Am luat-o în braţe şi am plâns amândouă până când, în cele din urmă, Ketly a adormit.

În fiecare zi, un medic şi două asistente erau trimişi să-i ajute pe cei ce aveau nevoie de îngrijire medicală. Eu am fost trimisă la Petit Goave, o localitate aflată la două ore de Port-au-Prince. Am mers acolo împreună cu alţi doi voluntari: o asistentă din Florida şi un medic din Franţa. Am ajuns în Petit Goave la ora 9.30, am descărcat lucrurile aduse şi le-am pus în Sala Regatului locală. Oamenii fuseseră anunţaţi de venirea noastră şi ne aşteptau.

Ne-am apucat imediat de treabă. Era foarte cald şi veneau tot mai mulţi oameni care aveau nevoie de îngrijire medicală. Se formase o coadă lungă. Până la ora trei după-amiază n-am putut să facem nicio pauză. În acea zi, împreună cu ceilalţi doi voluntari, am dat 105 consultaţii medicale şi am făcut 114 vaccinuri. Eram epuizată, dar fericită că puteam să le fiu de folos celor aflaţi în nevoie.

Am stat în Haiti cu puţin peste două săptămâni. Aproape în fiecare noapte am lucrat câte 12 ore la sala de congrese. A fost o grea responsabilitate, cum nu mai purtasem pe umeri niciodată. Cu toate acestea, consider că vizita  mea în Haiti a fost un privilegiu şi o binecuvântare. Sunt foarte fericită că am putut să le aduc puţină mângâiere şi alinare locuitorilor din Haiti, atât de greu încercaţi.

Eu şi colegii mei am învăţat multe de la ei. De pildă, unul dintre pacienţii de care am avut grijă a fost Eliser, un băiat de 15 ani căruia a trebuit să-i fie amputat un picior. Am observat că din mâncarea pe care o primea punea mereu ceva de-o parte pentru Jimmy, care stătea peste noapte cu el. Eliser mi-a spus că Jimmy nu apuca întotdeauna să mănânce înainte de a veni seara la el. Din exemplul lui Eliser am învăţat că nu trebuie să fii bogat, şi nici măcar sănătos, ca să împarţi cu alţii ceea ce ai.

De acelaşi spirit generos au dat dovadă şi voluntarii alături de care am lucrat. Una dintre asistente nu se simţea bine, iar alta suferea de dureri de spate. Însă toţi am pus necesităţile pacienţilor mai presus de confortul personal. Acest lucru m-a încurajat să perseverez. Fiecare dintre noi s-a simţit la un moment dat epuizat pe plan fizic, psihic şi afectiv, dar ne-am susţinut reciproc şi am mers mai departe. A fost o experienţă de neuitat! Sunt fericită că fac parte dintr-o organizaţie de creştini minunaţi, care manifestă bunătate, iubire şi spirit de sacrificiu.

Înainte de a pleca din Haiti, două paciente cărora li se amputase mâna dreaptă au reuşit să-mi scrie câte o scrisoare de mulţumire, pe care au insistat să o citesc doar după urcarea mea în avion. Aşa am şi făcut. Scrisorile lor m-au impresionat până la lacrimi.

După întoarcerea acasă, am ţinut legătura cu unii dintre noii mei prieteni din Haiti. Prieteniile trainice se nasc şi sunt încercate în necazuri şi greutăţi. Sunt convinsă că prieteniile pe care le-am legat în Haiti vor rezista indiferent de ceea ce va trebui să înfruntăm în viitor. De aceea, pot spune că am avut un mare privilegiu!