ERA o dimineaţă obişnuită în această zonă din vestul Africii. În aer pluteau arome de orez fiert şi de sosuri ce dădeau în clocot. Pe lângă mine treceau femei ce purtau pe cap poveri incredibil de mari. În jur se auzeau hohote de râs, dar şi vocile celor ce negociau la sânge. Soarele începea să ardă din ce în ce mai tare.

Când m-au văzut, câţiva copii au început să cânte şi să danseze, aşa cum fac de obicei când văd un Yovo, cum îi numesc localnicii pe albi. Cântecul începe cu „Yovo, yovo, bon soir!“ şi se sfârşeşte cu „Nu ne daţi ceva în dar?“. Am observat că un băieţel din grup nu cânta. Eu mi-am văzut în continuare de drum, însă el m-a urmat şi a început să gesticuleze. Părea să folosească limbajul semnelor. În Statele Unite învăţasem alfabetul în limbajul semnelor american (ASL), dar în Benin se vorbeşte franceza.

M-am străduit să-i arăt în limbajul semnelor cele opt litere care alcătuiesc numele meu. Pe chipul băieţelului a înflorit un zâmbet. M-a apucat de mână şi m-a condus pe nişte străzi înguste până la el acasă: o casă din bolţari, cu două camere, specifică acestei zone. Familia lui s-a strâns în jurul meu. Toţi comunicau prin semne. Ce era de făcut? Le-am arătat prin semne numele meu şi apoi am scris pe o hârtie că eram misionară, că îi învăţam pe oameni din Biblie şi că urma să revin cu altă ocazie. Au apărut acolo şi câţiva vecini, care auzeau; ei au început să dea din cap aprobator. Atunci m-am întrebat: „Oare am făcut bine că am venit aici?“.

Când am ajuns acasă, m-am gândit că trebuie să fie cineva care să-i poată ajuta pe aceşti oameni să înveţe despre următoarea promisiune a lui Dumnezeu: „Urechile surzilor se vor destupa“ (Isaia 35:5). Am făcut unele cercetări. În urma unui recensământ efectuat recent, s-a constatat că în Benin există 12 000 de surzi şi de persoane cu deficienţe de auz. M-am mirat când am aflat că în şcolile pentru surzi se folosea ASL, nu limbajul semnelor francez. Dar ce trist a fost să aflu că niciun Martor al lui Iehova de aici nu cunoştea ASL. Oftând, i-am spus unei Martore locale: „Ce bine ar fi să vină aici cineva care ştie ASL şi să ne ajute!“. Ea mi-a zis: „Dar eşti tu aici!“. Avea dreptate! Am comandat un manual de ASL şi toate DVD-urile în ASL produse de Martorii lui Iehova. Rugăciunile mele pentru ajutor au primit  răspuns când o Martoră care cunoştea bine ASL s-a mutat din Camerun în Benin.

Mai multe persoane au aflat că învăţam limbajul semnelor. Cineva mi-a spus că ar trebui să-l vizitez pe Brice, care era pictor. Chiar dacă afară era căldură şi umezeală, în atelierul său, făcut din frunze de palmier cusute una de alta, aerul era plăcut şi răcoros. De-a lungul anilor, el şi-a şters pensulele de pereţii atelierului, astfel că, oriunde te uitai, vedeai un curcubeu de culori. El a şters de praf două taburete şi s-a uitat cu ochii mari la mine, aşteptând să încep. Am pus un DVD în playerul meu portabil, iar el şi-a tras taburetul mai aproape ca să vadă mai bine. „Înţeleg! Înţeleg!“, mi-a zis el prin semne. Câţiva copii din vecini s-au strâns la fereastră şi se ridicau pe vârfuri ca să vadă şi ei. Unul nu s-a putut abţine şi a întrebat: „De ce se uită la un film fără sunet?“.

Cu fiecare vizită pe care i-o făceam lui Brice, numărul celor care veneau să se uite la DVD era tot mai mare. Nu după mult timp, Brice şi alte persoane au început să vină la întrunirile noastre. Faptul că m-am străduit să le traduc programul m-a ajutat să învăţ mai repede limbajul semnelor. Întrucât grupul creştea, unele persoane chiar mă căutau. De exemplu, într-o zi, maşina mea veche a început să huruie în semn de protest pentru că intrasem în mai multe gropi încercând să evit caprele şi porcii care umblau pe stradă. La un moment dat, am auzit o pocnitură în partea din spate. Atunci m-am gândit: „Oh, nu! Iar s-a stricat ceva!“. De fapt, era un bărbat surd care fugea după maşina mea şi încerca să-mi atragă atenţia în cel mai bun mod în care putea: lovind cu pumnul în maşină!

Cu timpul, s-au format grupe de ASL şi în alte oraşe. La congresul de district la care programul a început să fie tradus în limbajul semnelor, am fost şi eu printre cei invitaţi să traducă. În timp ce urcam pe scenă şi aşteptam ca vorbitorul să-şi înceapă cuvântarea, mi-a zburat gândul pentru un moment la primele zile din repartiţia mea. Înainte mă întrebam: „Ce aş mai putea face ca misionară în Africa?“. Privind auditoriul, mi-am dat seama că aflasem răspunsul: să fiu o misionară care îi ajută pe surzi. Acum nu mă mai întreb: „Oare am făcut bine că am venit aici?“.