La începutul anului 1942, la puţin timp după intrarea Statelor Unite în al Doilea Război Mondial, eram în anul V de facultate. După câteva luni urma să-mi iau licenţa în inginerie arhitecturală. Stăteam în cameră cu doi colegi. Unul dintre ei mi-a spus să vorbesc şi eu cu persoana care „îi vizita pe băieţii de la parter“. Aşa l-am cunoscut pe John Brehmer, care era Martor al lui Iehova. Am fost uimit să văd cu câtă uşurinţă găsea răspuns în Biblie aproape la orice întrebare. Impresionat de acest lucru, am început să studiez în mod regulat Biblia cu Johnny. Mai târziu am mers cu el în lucrarea de predicare ori de câte ori puteam.

Otto, tatăl lui John, devenise Martor când era preşedintele unei bănci din Walnut, Iowa. El a renunţat la această funcţie şi a intrat în serviciul cu timp integral. Datorită exemplului său extraordinar şi al familiei sale am luat o decizie care a schimbat radical cursul vieţii mele.

Într-o zi, decanul facultăţii mi-a spus că aveam note tot mai slabe şi că nu puteam absolvi facultatea în baza notelor bune pe care le obţinusem în anii precedenţi. Îmi amintesc că m-am rugat fierbinte lui Iehova Dumnezeu pentru îndrumare. La puţin timp după aceea am fost chemat de profesorul de inginerie. Mi-a spus că primise o telegramă în care i se cerea să recomande un student pentru un post de inginer. Fără să mă întrebe, el răspunsese că acceptam postul. I-am mulţumit profesorului, dar i-am explicat că eram hotărât să-mi dedic viaţa serviciului adus lui Iehova. În 17 iunie 1942 m-am botezat şi, nu după mult timp, am fost numit pionier, adică Martor al lui Iehova care dedică multe ore în lucrarea de predicare.

Mai târziu, în acelaşi an, am primit ordin de încorporare. M-am prezentat la centrul de recrutare şi am explicat că, din motive de conştiinţă, nu puteam să iau parte la război. Am obţinut o depoziţie din partea profesorilor de la facultate, în care au menţionat că sunt o persoană de încredere şi un inginer structuralist de excepţie. În pofida acestei depoziţii am fost amendat cu 10 000 $ americani şi condamnat la cinci ani de închisoare la Penitenciarul din Leavenworth (Kansas).

Peste 230 de Martori tineri fuseseră condamnaţi şi trimişi să muncească la ferma Penitenciarului Federal din Leavenworth. Aici, deţinuţii făceau diverse munci sub supravegherea câtorva gardieni. Unii dintre ei ştiau că ne aflam acolo pentru că refuzaserăm să luăm parte la război şi ne respectau convingerile.

Câţiva gardieni ne-au ajutat să ne ţinem întrunirile biblice şi să introducem în închisoare literatură biblică. Comandantul închisorii chiar s-a abonat la revista Mângâiere (astăzi, Treziţi-vă!).

La 16 februarie 1946, după ce am ispăşit trei din cei cinci ani de închisoare, am fost eliberat. Războiul se terminase cu doar câteva luni mai înainte. Imediat după aceea mi-am reluat activitatea de pionier. Am fost repartizat chiar în oraşul Leavenworth. M-a înspăimântat gândul că trebuia să mă întorc în acel oraş, deoarece localnicii aveau multe prejudecăţi faţă de Martorii lui Iehova. În plus, era greu să găsesc un loc de muncă pentru a mă întreţine, dar, şi mai greu, să-mi găsesc o locuinţă.

Odată, am bătut la poarta unui gardian de la penitenciarul în care fusesem închis. Acesta a strigat: „Pleacă de pe proprietatea mea!“. Când am văzut că avea în mână o bâtă de baseball, am făcut imediat stânga împrejur. La o altă casă, o femeie mi-a spus: „Aşteaptă puţin, te rog“, apoi a închis uşa. Pe neaşteptate s-a deschis o fereastră de la etaj şi am fost udat din cap până-n picioare cu apă murdară. În pofida acestor incidente, pionieratul mi-a adus şi binecuvântări. Mai târziu am aflat că unii dintre cei care primiseră literatură biblică de la mine au devenit Martori.

În 1943 s-a înfiinţat o şcoală pentru misionari în nordul oraşului New York. Am fost invitat să particip, iar în 8 februarie 1948 am absolvit cea de-a zecea clasă. Această şcoală a fost numită mai târziu Şcoala Biblică Galaad a Societăţii Watchtower. După absolvire am fost repartizat în Coasta de Aur, în prezent Ghana.

La sosirea în Coasta de Aur am primit misiunea de a le predica oficialilor guvernamentali şi europenilor. Sfârşiturile de săptămână le petreceam cu o congregaţie a Martorilor lui Iehova şi participam la lucrarea din casă în casă. De asemenea, mergeam în teritorii izolate unde existau puţini Martori şi îi învăţam să predice. Am slujit şi ca supraveghetor itinerant în Coasta de Fildeş, în prezent, Côte d’Ivoire.

Cât timp am slujit în acele zone, am încercat să mă adaptez la modul de viaţă al localnicilor. Dormeam într-o colibă de pământ, mâncam cu mâna  şi îmi făceam nevoile sub cerul liber, ca israeliţii în pustiu (Deuteronomul 23:12–14). De aceea, localnicii şi-au făcut o impresie bună despre mine şi despre ceilalţi misionari. Soţiile unor oficiali locali au început să studieze Biblia cu noi. Astfel, când împotrivitorii ne-au creat probleme, obţinând un ordin de retragere a vizelor, soţiile acestor oficiali au făcut presiuni asupra soţilor lor, iar decizia a fost anulată.

În cele din urmă m-am îmbolnăvit de malarie, la fel ca mulţi misionari din Africa. Aveam frisoane şi deliram din cauza febrei. Uneori îmi ţineam bărbia cu mâna ca să nu mai tremure. Totuşi, lucrarea de predicare mi-a adus în continuare bucurie şi satisfacţii.

În primii patru ani petrecuţi în Africa am corespondat cu Eva Hallquist, pe care o cunoscusem înainte de a pleca din Statele Unite. Am aflat că absolvise a 21-a clasă a Şcolii Galaad şi că festivitatea de absolvire urma să aibă loc în 19 iulie 1953, la congresul internaţional al Martorilor lui Iehova ţinut pe Yankee Stadium. Am aranjat cu căpitanul unui vapor să lucrez pe vasul lui în schimbul unui drum până în Statele Unite.

După o călătorie de 22 de zile, în care au fost şi furtuni violente, am ajuns în Statele Unite. Am luat legătura cu Eva şi am aranjat să ne întâlnim la sediul mondial al Martorilor lui Iehova de la Brooklyn. Am urcat pe o terasă, de unde se vedea întreaga panoramă a portului New York şi orizontul. În acest cadru superb am cerut-o pe Eva în căsătorie. Mai târziu, ea a venit în Coasta de Aur, unde am slujit împreună.

După ce am slujit câţiva ani în Africa, am primit pe neaşteptate o scrisoare de la mama, în care îmi spunea că tata fusese diagnosticat cu cancer. Împreună cu Eva am solicitat o învoire şi ne-am întors în Statele Unite. Sănătatea tatălui meu s-a deteriorat rapid, iar după puţin timp a murit.

Ne-am întors în Ghana, unde am mai slujit aproape patru ani. Apoi am aflat că mama era foarte bolnavă. Nişte prieteni ne-au sugerat să ne întoarcem acasă pentru a o îngriji. A fost cea mai grea decizie din viaţa noastră. După 15 ani de misionariat, dintre care 11 petrecuţi alături de soţia mea, m-am întors împreună cu Eva în Statele Unite.

Am îngrijit-o pe mama, iar când era posibil, o luam cu noi la întruniri. A murit în 17 ianuarie 1976, la vârsta de 86 de ani. Nouă ani mai târziu am primit o lovitură şi mai grea. Eva a fost diagnosticată cu cancer. Deşi am făcut tot ce s-a putut, Eva s-a stins din viaţă în 4 iunie 1985, la vârsta de 70 de ani.

În 1988 am fost invitat la dedicarea noilor clădiri ale Filialei din Ghana. A fost un eveniment memorabil. Cu aproximativ 40 de ani în urmă, când am sosit în Ghana după ce am absolvit Şcoala Galaad, în această ţară erau doar câteva sute de Martori. În 1988 erau peste 34 000, iar acum sunt aproximativ 114 000.

În 6 august 1990, la doi ani după ce am vizitat Ghana, m-am căsătorit cu Betty Miller, prietena cea mai bună a Evei. Amândoi continuăm să-i slujim lui Iehova. Aşteptăm cu nerăbdare să-i revedem pe bunicii şi pe părinţii noştri, precum şi pe Eva la învierea care va avea loc în Paradisul pământesc (Faptele 24:15).

Mi se umplu ochii de lacrimi când mă gândesc că Iehova m-a folosit peste 70 de ani în serviciul său. Îi mulţumesc neîncetat că m-a călăuzit în cariera mea de slujitor cu timp integral. Deşi am peste 90 de ani, Iehova, cel mai mare inginer din univers, continuă să-mi dea tărie şi curaj ca să-i slujesc.