Când mă gândesc la copilărie, îmi vin în minte zilele frumoase petrecute alături de părinţii mei, într-o căsuţă de la ţară, aflată în sudul Franţei. Îmi plăcea să mă dau în leagănul pe care mi-l făcuse tata şi să alerg prin grădină. În 1966 au început să ne viziteze nişte Martori ai lui Iehova. Tata purta discuţii lungi cu ei. După numai şapte luni, el s-a hotărât să devină Martor. La puţin timp după aceea i s-a alăturat şi mama, astfel că am crescut într-o familie plină de căldură şi iubire.

Problemele mele de sănătate au apărut imediat după ce ne-am întors în Spania, ţara de origine a părinţilor mei. Aveam dureri mari la articulaţiile mâinilor şi ale picioarelor. După doi ani de investigaţii la diverşi medici, părinţii mei au întâlnit un reumatolog foarte cunoscut, care le-a spus pe un ton grav: „Este prea târziu”. Mama a început să plângă. În cabinetul gri şi rece al medicului răsunau cuvinte pe care nu le mai auzisem până atunci: „boală cronică autoimună” şi „poliartrită juvenilă” *. Aveam doar zece ani. Deşi la vârsta aceea nu prea înţelegeam despre ce era vorba, mi-am dat imediat seama că veştile nu erau deloc bune.

La recomandarea medicului, am fost internată într-un sanatoriu pentru copii. Imaginea acelei clădiri reci şi neprimitoare m-a înspăimântat. Regulile de ordine interioară erau stricte. Călugăriţele m-au tuns scurt şi m-au îmbrăcat într-o uniformă urâtă. „Nu cred c-am să rezist aici”, am spus eu printre lacrimi.

Întrucât părinţii mă învăţaseră să-i slujesc lui Iehova, am refuzat să iau parte la ritualurile catolice care se ţineau în sanatoriu, însă călugăriţele n-au înţeles poziţia mea. L-am implorat pe Iehova să mă ajute, iar la scurt timp după aceea am simţit braţul său ocrotitor, asemenea  îmbrăţişării puternice şi calde a unui tată plin de iubire.

Părinţii puteau veni la mine doar sâmbăta, iar vizitele trebuiau să fie scurte. Îmi aduceau publicaţii biblice ca să le citesc şi astfel să-mi păstrez credinţa tare. În mod normal, copiilor nu li se permitea să aibă cărţi personale, dar călugăriţele mi-au dat voie să păstrez publicaţiile aduse de părinţi şi Biblia, din care citeam în fiecare zi. Obişnuiam să vorbesc cu alte fete despre speranţa mea de a trăi veşnic în Paradisul pământesc, unde nimeni nu va mai fi bolnav (Revelaţia 21:3, 4). Uneori mă copleşea tristeţea şi mă simţeam singură, dar eram fericită deoarece credinţa mea în Iehova era tot mai puternică.

După şase luni care au trecut foarte greu, medicii m-au externat. Deşi boala nu se ameliorase, eram fericită să fiu din nou cu părinţii mei. Articulaţiile se deformau tot mai mult şi durerile erau din ce în ce mai mari. La începutul adolescenţei eram foarte slăbită. Cu toate acestea, când am împlinit 14 ani m-am botezat, fiind hotărâtă să-i slujesc Tatălui meu ceresc cât de mult posibil. Uneori însă eram supărată pe el şi îi spuneam în rugăciune: „De ce eu? Vindecă-mă, te rog. Nu vezi cât mă chinui?”.

Anii adolescenţei au fost foarte grei pentru mine. A trebuit să mă împac cu gândul că n-o să mă fac bine. Deseori mă comparam cu prietenii mei sănătoşi şi plini de viaţă. Întrucât mă simţeam inferioară, m-am închis în mine. Cu toate acestea, familia şi prietenii mi-au fost alături tot timpul. Îmi aduc aminte cu drag de Alicia, o soră cu 20 de ani mai mare decât mine, care a devenit o prietenă apropiată. Ea m-a ajutat să nu mă mai gândesc la problemele mele şi să manifest interes faţă de alţii.

Când aveam 18 ani, boala mi s-a agravat. Chiar şi faptul de a asista la întrunirile congregaţiei mă epuiza. Cu toate acestea, profitam de timpul pe care îl aveam la dispoziţie ca să studiez Biblia. Cărţile biblice Iov şi Psalmii m-au ajutat să înţeleg că în prezent Iehova Dumnezeu se îngrijeşte de noi în primul rând din punct de vedere spiritual. Desele mele rugăciuni mi-au dat „puterea care depăşeşte normalul” şi „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice gândire” (2 Corinteni 4:7; Filipeni 4:6, 7).

La vârsta de 22 de ani a trebuit să accept ideea că îmi voi continua viaţa într-un scaun cu rotile. Mă gândeam cu groază că oamenii se vor opri şi vor vedea doar o femeie bolnavă într-un scaun cu rotile. Dar în tot răul a fost şi un bine. Scaunul cu rotile m-a ajutat să-mi redobândesc într-o oarecare măsură independenţa. O prietenă pe nume Isabel mi-a sugerat să-mi fixez obiectivul de a petrece într-o lună în predicare 60 de ore împreună cu ea.

La început nu mi s-a părut realistă propunerea ei. Dar l-am rugat pe Iehova să-mi dea putere şi, cu ajutorul familiei şi al prietenilor, am reuşit. A fost o lună încărcată, care a trecut foarte repede. Am putut, în sfârşit, să-mi înving sentimentele de teamă şi de jenă. Mi-a plăcut atât de mult, încât în 1996 m-am hotărât să încep pionieratul regular, adică să petrec în lucrarea de predicare un anumit număr de ore în fiecare lună. A fost una dintre cele mai bune decizii pentru că m-am apropiat mai mult de Dumnezeu şi chiar m-am întărit din punct de vedere fizic. Lucrarea de predicare mi-a permis să le împărtăşesc altora credinţa mea şi să-i ajut pe unii dintre ei să devină prieteni cu Dumnezeu.

În vara anului 2001 am suferit un accident grav de maşină. Ambele picioare mi-au fost fracturate. În timp ce zăceam în pat cu dureri îngrozitoare, am spus în şoaptă o rugăciune: „Te rog, Iehova, nu mă părăsi!”. În clipa aceea, o femeie dintr-un pat alăturat m-a întrebat: „Eşti Martoră a lui Iehova?”. Pentru că n-aveam putere să răspund, am dat din cap afirmativ. „Îi cunosc pe Martori. Vă citesc revistele”, a spus ea. Acele cuvinte m-au mângâiat foarte mult. Chiar şi în starea aceea jalnică am depus mărturie despre Iehova. Mă simţeam nespus de onorată!

După ce mi-am revenit puţin, am vrut să depun mai multă mărturie. Mama mă ducea în  scaunul cu rotile prin saloanele din spital. Aveam picioarele în ghips. În fiecare zi vizitam câţiva pacienţi, îi întrebam cum se simt şi le lăsam literatură biblică. Deşi acele vizite mă oboseau foarte mult, Iehova mi-a dat forţa de care aveam nevoie.

În ultimii ani, durerile s-au intensificat, iar pierderea în moarte a tatălui meu mi-a accentuat suferinţa. Cu toate acestea, mă străduiesc să-mi păstrez optimismul. Ori de câte ori este posibil, încerc să stau în compania prietenilor şi a rudelor, ceea ce mă ajută să nu mă mai gândesc la problemele mele. Iar când sunt singură, citesc, studiez din Biblie sau depun mărturie la telefon.

De asemenea, încerc să mă bucur de lucruri mici: o adiere de vânt sau parfumul unei flori. Toate acestea mă ajută să am un sentiment de mulţumire. Iar umorul este un bun medicament. Într-o zi, în timp ce eram în predicare, prietena mea, care împingea scaunul cu rotile, s-a oprit să noteze ceva. Brusc, căruciorul a pornit la vale şi m-am izbit de o maşină parcată. Amândouă ne-am speriat, dar, când ne-am dat seama că nu se întâmplase nimic grav, am început să râdem.

Sunt multe lucruri pe care nu le pot face. Le numesc „dorinţe în aşteptare”. Deseori închid ochii şi încerc să mă uit ca printr-o „fereastră” în lumea nouă pe care o promite Dumnezeu (2 Petru 3:13). Îmi imaginez că sunt sănătoasă, că zburd încoace şi-n colo şi că mă bucur din plin de viaţă. Îmi plac mult cuvintele regelui David: „Speră în Iehova, fii curajos şi inima să-ţi fie tare!” (Psalmul 27:14). Deşi corpul meu este din ce în ce mai slăbit, Iehova îmi dă forţa de care am nevoie. Continui să găsesc putere în propria-mi slăbiciune.